Discursurile Ambasadorului Kirby

Alegerile în Statele Unite ale Americii

Discursul E.S. Dl Michael D. Kirby,
Ambasador Extraordinar şi Plenipotenţiar al Statelor Unite ale Americii în Republica Moldova
26 februarie 2008, 13.00
Sala Mare a Universităţii Libere Internaţionale din Moldova

Stimate Dle Rector Galben, Dnă Vice-Rector Guţu, dragi studenţi şi profesori,

Vă mulţumesc pentru oportunitatea oferită de a vă vorbi. Am ales ca subiect să împărtăşesc cu dvs. unele reflecţii asupra alegerilor şi procesului electoral în Statele Unite. Sezonul nostru electoral e în toi, rămînînd nouă luni pînă la alegerile naţionale. Sunt sigur că aţi privit reportaje despre campania electorală, şi, ca majoritatea americanilor, aţi încercat să pătrundeţi în esenţa lucrurilor care se schimbă permanent pe arena electorală.

Daţi-mi voie să clarific de la bun început că sistemul electoral al Statelor Unite nu este perfect. De fapt, americanii ar spune că nici guvernul nostru nu este perfect. Noi ne folosim de un sistem pe care Thomas Jefferson, al treilea preşedinte al SUA şi unul din autorii Constituţiei noastre, l-a denumit cel mai puţin rău din toate sistemele de guvernare. Cu mai mult de un secol mai tîrziu, liderul britanic Winston Churchill a repetat descrierea lui Jefferson, caracterizînd democraţia ca fiind „cea mai proastă formă de guvernare în afară de toate celelalte, care au fost încercate.”

Thomas Jefferson a recunoscut că oamenii – societatea – sunt cei care pot lua cea mai potrivită decizie asupra felului în care doresc să fie guvernaţi. În 1820, el declara: „Nu cunosc un alt purtător mai sigur al puterilor fundamentale ale societăţii decît înşişi oamenii.” Oamenii îşi păstrează această putere prin participarea în alegeri. Nici o democraţie nu poate exista fără un proces electoral efectiv.

În acelaşi timp, democraţia nu înseamnă doar desfăşurarea alegerilor. Alegerile conferă formă şi esenţă acelor „puteri fundamentale ale societăţii”, la care s-a referit Jefferson. Alegerile trebuie petrecute cu regularitate. Alegerile trebuie să ofere cetăţenilor posibilitatea de a decide asupra propriului sistem de guvernare; alegerile indică guvernului direcţia activităţii ulterioare a acestuia; alegerile comunică demnitarilor publici ce politici şi programe sunt susţinute cel mai mult de societate. Astfel, alegerile trebuie să ofere opţiuni reale de decizie asupra diverselor politici şi programe guvernamentale. Cetăţenii trebuie să aibă acces liber la informaţia care le va permite să facă o alegere conştientă în privinţa candidaţilor şi problemelor abordate. Şi cetăţenii trebuie să participe liber în procesul electoral, fără frică sau constrîngere.

Încrederea în aceste standarde electorale nu se limitează doar la Statele Unite. De fapt, ele sunt recunoscute de către democraţiile avansate ale lumii. Statele Unite fac parte din comunitatea globală, care împărtăşeşte tradiţiile reprezentării democratice, statului de drept şi protecţiei constituţionale a drepturilor cetăţenilor.

Deşi toate democraţiile împărtăşesc aceste valori universale, nemijlocit procesul electoral diferă de la ţară la ţară. Atît istoria noastră naţională cît şi constituţia noastră au contribuit la crearea unor trăsături unice ale procesului electoral american.

Atunci cînd coloniile britanice, care au devenit Statele Unite, tindeau spre independenţă, fondatorii Statelor Unite au elaborat prima constituţie pentru a organiza guvernarea noii naţiuni. Ei au denumit acest document Articolele Confederaţiei, şi l-au aprobat în 1777. Fondatorii nu-şi doreau atunci un guvern central puternic. Conform Articolelor, fiecare stat din componenţa Statelor Unite îşi păstra „suveranitatea, libertatea şi independenţa”, iar funcţiile guvernului federal erau strict limitate. Fiecare stat era reprezentat de un singur deputat în Congres. Pentru a preveni consolidarea guvernului central, Articolele Confederaţiei au specificat că ramura legislativă – noi denumim parlamentul nostru Congres – nu poate impune statele să respecte legislaţia federală, adoptată de aceasta.

Ar trebui să cunoaşteţi că americanii, ca grup, nu agreează guvernul, şi nu au încredere în organele de conducere. Primii noştri liderii erau, de obicei, înstăriţi, şi destul de cultivaţi pentru acele timpuri, de aceea instinctiv nu le surîdea ideea ca guvernul şi oamenii ce-l reprezentau să le spună ce să facă. Avem o zicală în Statele Unite: “Conduce cel mai bine acel guvern, care conduce cel mai puţin.” Chiar şi astăzi, la peste 230 ani de la înfiinţarea ţării noastre, americanii mai întîi contează pe sine, şi numai apoi pe comunitate, pentru soluţionarea problemelor. Numai în ultima instanţă noi ne bazăm pe guvern.

Aşadar, cu ajutorul Articolelor Confederaţiei, noi am creat intenţionat un guvern central slab.

În curînd, însă, a devenit clar că un astfel de sistem nu permitea guvernului federal să activeze eficient. Deoarece guvernul central nu era capabil să impună taxe, acesta trebuia să ceară fonduri de la state. O altă chestiune era faptul că sistemul oferea statelor mici şi celor mari un număr egal de voturi şi drepturi egale de decizie în procesul legislativ. Cu toate că statele mai mari trebuiau să transfere guvernului mai mulţi bani, toate statele aveau un cîte un singur vot.

Potrivit lui George Washington, primul preşedinte al Statelor Unite, guvernul creat în baza Articolelor Confederaţiei era "ceva mai mult decît o umbră fără materie." Pe măsură ce americanii au recunoscut necesitatea de a avea un guvern federal mai puternic, liderii din diferite state s-au adunat pentru a elabora o constituţie mai efectivă.

În 1789, fondatorii Statelor Unite au înlocuit Articolele Confederaţiei cu Constituţia Statelor Unite ale Americii. Această Constituţie este legea supremă a Statelor Unite pe parcursul a 218 ani. Autorii Constituţiei americane au conferit supremaţie structurii guvernamentale naţionale. Ei au recunoscut, de asemenea, importanţa guvernelor statelor şi a autorităţilor locale, care păstrau o legătură directă cu cetăţenii şi erau mai receptivi la necesităţile acestora. Această Constituţie funcţionează cu succes în mare parte datorită faptului că ea stabileşte un echilibru sensibil între multiplele interese concurente din interiorul naţiunii noastre. Şi pentru că e foarte dificil de a o modifica.

Constituţia dată defineşte Statele Unite anume ca republică federală. În cadrul sistemului federal, Statele Unite au un guvern central puternic, precum şi guverne la nivel de stat şi local. Fiecare nivel de conducere are împuterniciri şi responsabilităţi bine definite. În SUA, puterile care nu sunt explicit atribuite guvernului federal aparţin guvernelor statelor.

Statele Unite sunt o "republică", în care cetăţenii deţin puterea de conducere, pe care o exercită însă prin reprezentanţii aleşi. În acest sistem republican, noi alegem persoanele care vor reprezenta părerile noastre în organele legislative naţionale şi de stat. Noi le încredinţăm reprezentanţilor noştri aleşi să ia decizii în numele nostru. În special într-o ţară atît de mare ca a noastră, ar fi foarte dificil pentru cetăţeni să voteze direct asupra fiecărei chestiuni în parte.

Pe lîngă aceasta, Statele Unite sunt un stat cu regim prezidenţial. După cum cunoaşteţi, în multe ţări cu regim parlamentar, oamenii votează pentru o listă de candidaţi din partea unui partid, şi partidul politic sau coaliţia care obţine cel mai mare număr de voturi ulterior alege primul ministru şi/sau preşedintele. Spre deosebire de statele cu regim parlamentar, în SUA, preşedintele este ales separat de puterea legislativă, în baza propriei popularităţi şi a ideilor şi programei prezentate de dînsul sau dînsa în calitate de candidat. În Statele Unite, preşedintele este atît liderul guvernului cît şi conducătorul statului. Odată ales, preşedintele obţine puterea de a acţiona conform propriilor idei prin acţiunile ramurii executive.

Al 16-lea preşedinte al Statelor Unite, Abraham Lincoln, cunoştea bine acest fapt. În timp ce sclavia constituia tema de dezbateri a americanilor în perioada Războiului civil, Lincoln a chemat cabinetul pentru a afla opiniile reprezentanţilor acestuia despre ideea lui de a emite proclamarea abolirii sclaviei prin decret prezidenţial. Ştiind ca mulţi susţinători ai preşedintelui nu erau de acord cu abolirea sclaviei, toţi membrii cabinetului au votat împotriva deciziei. Istoricii susţin că, după ce a auzit rezultatele votării, Preşedintele Lincoln a spus: „Eu votez pro. Astfel, avem şapte voturi contra şi un vot pro. Deci majoritatea e pro”. După aceasta, el a emis Proclamarea Emancipării, care a eliberat din robie sclavii din Statele Unite.

Totuşi, Constituţia SUA oferă, de asemenea, multe împuterniciri puterii legislative. Din moment ce reprezentanţii legislativului sunt aleşi separat de preşedinte, am avut guverne în care Preşedintele nu reprezenta partidul, care deţinea majoritatea în legislativ. Însă, înainte de a discuta provocările pe care aceasta situaţie le poate cauza, permiteţi-mi să vorbesc mai mult despre sistemul nostru electoral.

Principiul american constituţional de federalism a creat un sistem structurat de guvernare la nivel federal, de stat şi local. Statele Unite au 50 guverne la nivel de stat, plus guverne la nivel de regiune, oraş, orăşel, sat, fiecare cu reprezentanţii săi oficiali. Sistemul nostru educaţional, spre exemplu, este administrat în mare măsură la nivel local de departamente şcolare. Noi avem aproape 40,000 departamente şcolare, şi pentru fiecare dintre ele se alege cîte un consiliu şcolar de administrare. Acest sistem structurat pe niveluri poate face guvernul într-adevăr foarte complicat şi greu de înţeles.

Voi aduce un exemplu din alegerile naţionale din 2004. Alegătorii din statul Arizona au avut de ales Preşedintele ţării; un senator care să reprezinte statul la nivel naţional; un reprezentant în Congres, care reprezinte o anumită regiune a statului la nivel naţional; cîţiva funcţionari la nivel de stat, inclusiv guvernatorul, secretarul de stat şi procurorul general; oficiali locali, inclusiv un primar, membri ai conciliului orăşenesc, membrii ai consiliului şcolar de administrare; şeful poliţiei; şi chiar 73 de judecători. Şi dacă asta nu era suficient de complicat, buletinul de vot a inclus de asemenea şi votarea asupra altor nouă chestiuni variind de la nivelul salarial pentru noii aleşi oficiali pînă la schimbarea procesului de introducere a întrebărilor în buletinele de vot.

Pe de altă parte, există cel puţin un aspect, în care sistemul politic american pare mai simplu decît cel în majoritatea sistemelor parlamentare. Acesta este sistemul american bipartid. Mai multe ţări au cîte 10 sau mai multe partide în legislativ, fiecare dintre acestea reprezentînd un anumit set de valori şi programe.

Competiţia americană intre două partide se evidenţiază ca una din trăsăturile cele mai proeminente şi mai solide ale sistemului nostru politic. Cele două partide principale sunt Partidul Republican şi Partidul Democrat. Aceste două partide au dominat politica electorală americană din anii 1860. Dar sistemul bipartid nu a fost planificat. Constituţia SUA nici nu menţionează partidele. Pe măsură ce teritoriul Statelor Unite s-a mărit, iar scrutinele electorale s-au extins pentru a include aproape toţi cetăţenii, candidaţii au observat necesitatea de a stabili un sistem pentru mobilizarea alegătorilor, iar partidele politice au făcut acest lucru. În anii 1800, Statele Unite au devenit prima naţiune care avea partide politice de talie naţională. Începînd cu această perioadă, două partide au dominat în permanenţă, deşi au fost necesari încă 60 de ani pentru ca Partidul Republican şi Partidul Democrat să devină partidele principale. Din acel moment, acestea au dominat politica SUA.

Există şi alte partide. Pentru alegerile prezidenţiale din acest an au fost înregistrate 71 de partide. Lista partidelor înregistrate include Partidul Comunist al SUA, Socialiştii Democraţi ai Americii, Partidul Muncitorilor Socialişti, Partidul Verde, Partidul Valorilor Familiale şi Partidul Muncii. Totuşi, nimeni nu are dubii că va învinge un reprezentant al republicanilor sau al democraţilor. Dintre cele 69 de partide mici, fiecare se adresează unui grup limitat de oameni, de obicei cu o problematică îngustă. Partidele dominante au creat coaliţii care includ americani cu interese diverse.

Astfel, cînd priviţi scena politică americană, nu veţi vedea şeful guvernului sau liderul partidului învingător să lupte pentru formarea şi menţinerea unei coaliţii sau pentru crearea unei majorităţi, cum se întîmplă în cazul regimurilor parlamentare. Crearea coaliţiilor are loc în interiorul celor două partide principale, nu între partide. Atît Partidul Republican cît şi cel Democrat se bucură de suport substanţial din partea diferitor grupuri socioeconomice, etnice, regionale, religioase, precum şi a altor grupuri pe teme de interes. Pentru a cîştiga alegerile, candidaţii trebuie să înţeleagă şi să reacţioneaze la aşteptările unor categorii foarte variate de cetăţeni.

Dar aceasta duce la o alta particularitate a procesului electoral american. Sunt sigur că aţi remarcat faptul că sezonul electoral prezidenţial din 2008 a început cu mai multe luni în urmă. Mai multe de 15 persoane şi-au declarat intenţia de a participa în alegeri, fie din partea Partidului Republican, fie din partea celui Democrat. Cu toţii au străbătut ţara cu agitaţie electorală, participînd la întîlniri cu alegătorii sau la dezbateri la nivel local. Americanii pot urmări aceşti candidaţi prin intermediul televiziunii şi radioului, în presa scrisă şi prin Internet. De ce aceşti candidaţi au început campania atît de devreme şi muncesc atît de intens, dacă alegerile vor avea loc abia pe data de 8 noiembrie? În Statele Unite, alegătorii nu aleg pur şi simplu preşedintele din rîndul candidaţilor selectaţi de partidele politice. Alegători înregistraţi hotărăsc, de asemenea, cine va fi candidatul pentru fiecare partid. La începutul anului în care au loc alegeri prezidenţiale, în fiecare stat se organizează alegeri preliminare sau întruniri preelectorale. În cadrul acestor întruniri, toţi membrii înregistraţi ai unui partid votează pentru candidatul lor prezidenţial sau pentru congres, candidat care va concura în alegerile generale împotriva candidaţilor altor partide. Alegerile preliminare ale democraţilor şi republicanilor au început cu aproape cu două luni în urmă. Candidaţii desfăşoară campanii electorale pentru a cîştiga alegerile preliminare, pentru a deveni candidaţii partidului în alegerile generale.

Din moment ce candidaţii Partidului Republican au concurat între ei, ei au încercat să cîştige suportul diferitor fracţiuni şi grupuri de interese din cadrul partidului. Ei au căutat suportul conservatorilor sociali şi religioşi, al celor fiscali, al şoimilor politicii externe, al locuitorilor unor anumite regiuni din SUA, şi al susţinătorilor unui guvern mic. Candidaţii Partidului Democrat au încercat să atragă susţinerea diferitor grupuri etnice, a activiştilor mediului ambiant, grupurilor anti-război, susţinătorilor guvernelor mari, precum şi a locuitorilor unor alte regiuni din Statele Unite. Ca urmare, Partidele Republican şi Democrat din SUA au format coaliţii. În statele cu regim parlamentar, coaliţiile sunt formate de regulă după alegeri, atunci cînd liderii partidelor încearcă să găsească modalităţi de a forma o majoritate. În sistemul nostru aceste coaliţii sunt formate în timpul sezonului electoral şi menţinute în pe durata mandatului.

La prima vedere, ar părea că alegerile preliminare intervin în procesul de creare a coaliţiei în interiorul partidului. Fiecare candidat încearcă să arate prin ce el sau ea se deosebeşte de ceilalţi candidaţi. Candidaţii caută suportul unor grupuri diferite. Atunci cînd aceştia înţeleg că nu vor cîştiga şi se retrag din competiţie, ei propun susţinătorilor să voteze pentru unul din candidaţii rămaşi.

Astfel, la 29 ianuarie, doi candidaţi importanţi au decis să-şi încheie participarea în cursele preliminare.

Cînd senatorul John Edwards a anunţat că nu va mai candida la funcţia de preşedinte din partea Partidului Democrat, el a spus ca a luat legătura cu ceilalţi doi candidaţi ai Partidului Democrat, Hillary Clinton şi Barack Obama. Edwards a declarat: “Ambii candidaţi mi-au promis mie, şi cel mai important au promis întregii ţări, că în campaniile lor pentru preşedinţie vor pune pe primul plan eradicarea sărăciei.” El şi-a încurajat votanţii să susţină candidatul care va fi nominalizat de Partidul Democrat pentru alegeri.

Şi candidaţii Partidului Republican care s-au retras din cursă au depus eforturi pentru a consolida partidul. Cînd Rudy Giuliani, un candidat centrist republican, s-a retras din cursă pe 29 ianuarie, el l-a susţinut clar pe John McCain, spunînd următoarele: "John McCain este cel mai calificat candidat pentru postul de comandant suprem al Statelor Unite." Recunoscînd că nu va învinge, Giuliani a încercat să consolideze campania altui candidat republican, cu care avea cele mai multe în comun.

Cu toate acestea, pentru a fi nominalizat şi pentru a cîştiga ulterior alegerile, McCain trebuie să şi convingă aripa conservatoare a Partidului Republican să-l voteze. John McCain, Mike Huckabee şi Ron Paul îşi continuă cursa din partea Partidului Republican, luptînd pentru a atrage voturile alegătorilor conservatori.

La începutul sezonului alegerilor preliminare, candidaţii se adresau alegătorilor partidelor lor, bazîndu-se pe grupuri mai înguste. Pe măsură ce unii candidaţi părăsesc cursa, cei rămaşi îşi extind mesajul pentru a ajunge la grupuri mai diverse.

În această vară, democraţii şi republicanii vor convoca convenţii naţionale. În cadrul acestora, candidaţii cu care au acumulat cele mai multe voturi pe parcursul alegerilor preliminare din state vor fi aleşi să reprezinte partidul în alegerile prezidenţiale şi cele din congres. Candidaţii cîştigători din partea Partidelor Republican şi Democrat vor concura în timpul alegerilor generale.
 
Alegerile generale vor avea loc după convenţii. Cele două partide politice principale vor dedica resurse considerabile pentru susţinerea candidaţilor lor la preşedinţie.

În ziua alegerilor, americanii, de fapt, nu-şi aleg preşedintele în mod direct. Deşi numele candidaţilor apar pe buletinul de vot, teoretic, populaţia nu votează preşedintele. În schimb ei votează pentru “electorii” prezidenţiali din partea statului lor. În toate statele, cu excepţia a două (Nebraska şi Maine), candidatul prezidenţial cu cel mai mare număr de voturi acumulate în fiecare stat, cîştigă toate “voturile electorale” al acelui stat. Fiecărui stat i se alocă un anumit număr de electori, egal cu suma membrilor Congresului SUA (reprezentanţi plus senatori) pentru acel stat. De exemplu, statul California are 55 de electori prezidenţiali, iar statul Tennessee - 11.

Electorii celor 50 de state şi a regiunii Columbia, în număr de 538 de persoane, alcătuiesc Colegiul Electoral. Fondatorii Statelor Unite au creat Colegiul Electoral astfel încît cetăţenii de rînd să-şi aleagă Preşedintele indirect. Fondatorii n-au dorit ca o astfel de decizie importantă să fie lăsată doar în mînile alegătorilor de rînd. După alegerile din 8 noiembrie, Colegiul Electoral se va întruni pe data de 15 decembrie pentru a alege Preşedintele. Electorii din fiecare stat vor vota pentru candidatul care a acumulat cel mai mare număr de voturi în statul lor. Pentru a fi ales, un candidatul pentru preşedinte trebuie să acumuleze cel puţin 270 de voturi din 538 posibile. Foarte rar, candidatul care nu primeşte cel mai mare număr de voturi pe ţară, strînge, totuşi, suficiente voturi în cadrul Colegiului Electoral pentru a cîştiga alegerile, după cum s-a întîmplat la alegerile din 2000 între George W. Bush şi Al Gore. Constituţia SUA stipulează că dacă nici un candidat nu obţine măcar majoritatea din 270 de voturi în Colegiul Electoral, decizia estre luată de Camera Reprezentanţilor cu cîte un vot pentru fiecare stat.

După întrunirea Colegiul Electoral şi alegerea viitorului Preşedinte, pe 20 ianuarie 2009 învingătorul va depune jurămîntul şi va deveni al 44-lea Preşedinte al SUA.

În timp ce analizăm sistemul electoral complex al Americii, nu trebuie să ne scape şi scopul acestui sistem. Ca şi în orice democraţie, procesul este elaborat pentru a asigura ca cetăţenii naţiunii să-şi poată exercita dreptul de a se autoguverna, prin alegeri libere şi deschise. Procedurile electorale dezvoltate de fiecare naţiune asigură că populaţia poate să-şi aleagă în mod liber reprezentanţii politici, şi să decidă asupra direcţiei generale a politicii adoptate de aceştia.

Aş vrea să fie clar, totuşi, că noi nu dorim să impunem practicile noastre electorale nici unei ţări.

Perioada electorală care a început în Statele Unite este în continuare interesantă. Noi, americanii, avem preferinţe diferite în ceea ce priveşte candidaţii. Nu putem considera drepturile noastre civile şi libertăţile politice drept lucruri de la sine înţelese. Trebuie să studiem candidaţii şi poziţiile acestora; trebuie să ne examinăm amănunţit alegerea, şi să exercităm puterea pe care o deţinem pentru a ne alege guvernul.