Moldova

Moldova este o republică parlamentară cu o populaţie de aproximativ 4,2 milioane locuitori; 533000 locuiesc în regiunea secesionistă Transnistria. Aproximativ 750000 de moldoveni locuiesc peste hotarele ţării. Constituţia prevede o guvernare cu reprezentare pluripartidică, puterea fiind divizată între preşedinte, cabinet, parlament unicameral şi justiţie; în realitate, toate cele trei ramuri ale puterii sunt intens influenţate de preşedinţie. Alegerile parlamentare din 2005, s-au conformat, în cea mai mare parte, standardelor internaţionale pentru alegeri democratice. În 2005, liderul Partidului Comuniştilor, Vladimir Voronin, a fost reales de parlament în funcţia de preşedinte pentru al doilea termen. În general, autorităţile civile au deţinut controlul efectiv asupra forţelor de securitate. În continuare, dacă nu este stipulat altfel, toate referinţele exclud regiunea Transnistria.
 
În general, autorităţile au respectat drepturile omului de care se bucură cetăţenii; totuşi, forţele de ordine au bătut persoane aflate în arest, în unele cazuri rudele celor reţinuţi nu au fost anunţate, condiţiile din închisori rămân a fi aspre, iar forţele de securitate ocazional au hăţuit şi intimidat opoziţia. Au fost raportate cazuri de corupţie în rândul poliţiei şi a organelor judecătoreşti, arestări arbitrare şi percheziţii ilegale. Guvernul a încercat să influenţeze mijloacele media şi să intimideze jurnaliştii, a exercitat anumite restricţii asupra dreptului la întrunire şi a refuzat să înregistreze unele grupuri religioase. De asemenea, au fost raportate cazuri de violenţă socială şi discriminare persistentă a femeilor şi copiilor, de trafic de femei şi minore în scopul exploatării sexuale, de discriminare a romilor şi de muncă forţată a copiilor.

În 1990, gruparea separatistă, susţinută de forţele militare sovietice a declarat teritoriul din stânga Nistrului, la graniţa de est cu Ucraina, “Republica Moldovenească Transnistreană” (Transnistria). Controlul guvernului moldovean în această regiune este foarte limitat. Aproximativ 40 procente din populaţia regiunii Transnistria este vorbitoare de limba română, 28 procente sunt vorbitori de limbă ucraineană şi 23 procente vorbitori de rusă. Acordul din 1992 de încetare a focului a creat forţele pacificatoare mixte ce includ unităţi din Moldova, Rusia şi Transnistria. În 2005, în Transnistria, nu s-a votat în alegerile parlamentare din Moldova; cu toate acestea, peste 8000 de alegători care locuiesc în Transnistria şi-au exercitat dreptul la vot la secţiile de votare din localităţile controlate de autorităţile moldoveneşti. Autorităţile transnistrene au organizat alegeri legislative separate în 2005 şi alegeri „prezidenţiale” în decembrie 2006.

În continuare, există puţine date despre situaţia drepturilor omului în Transnistria. Dreptul rezidenţilor de a-şi schimba guvernul a fost limitat şi autorităţile separatiste au atentat la posibilitatea cetăţenilor moldoveni de a participa în alegerile din Moldova. Locuitorii din regiunea transnistreană au dreptul la vot în alegerile din Transnistria, dar nu pot candida liber. Mass-media transnistreană nu poate relata nerestricţionat despre candidaţii în cursa electorală sau diverse alte aspecte. Alegerile din regiunea transnistreană nu au fost monitorizate şi nici recunoscute de organizaţiile internaţionale. Tortura şi reţinerea arbitrară au persistat, iar condiţiile de detenţie au continuat să fie aspre. Autorităţile transnistrene nu au renunţat la intimidarea mass-mediei şi a deputaţilor din opoziţie, au limitat dreptul cetăţenilor la asociere, liberă mişcare, practicarea religiei şi au discriminat vorbitorii de limbă română.

RESPECTAREA DREPTURILOR OMULUI

Secţiunea 1 Respectarea integrităţii persoanei, inclusiv a libertăţilor ce ţin de:

a. Privaţiunea arbitrară sau ilegală de viaţă

Nu s-au înregistrat cazuri de privaţiune arbitrară sau ilegală de viaţă de către guvern sau agenţii acestuia în Republica Moldova (inclusiv regiunea transnistreană).

b. Dispariţii

Pe parcursul anului nu au fost raportate cazuri de dispariţie din motive politice, inclusiv în Transnistria.

c. Tortura şi alt tratament sau pedeapsă crudă, inumană sau degradantă

Legea interzice astfel de practici şi prevede pedepse pentru tratament inuman sau tortură; totuşi, au fost raportate cazuri credibile în care poliţia a aplicat metode de reţinere şi interogare crude şi degradante şi în care gardienii au aplicat violenţa fizică asupra deţinuţilor. Legea prevede pedeapsă între 8 şi 15 ani privaţiune de libertate pentru tratament inuman şi între 16 şi 25 de ani pentru tortură.

În iunie, Misiunea Organizaţiei pentru Securitate şi Cooperare în Europa (OSCE) în Moldova a raportat că Ivan Burgudji, lider separatist din Găgăuzia, aflat în închisoare în baza acuzaţiilor de delapidare de fonduri, s-a plâns misiunii în timpul vizitelor de tratament inadecvat şi umilitor în timpul interogărilor. El a relatat reprezentanţilor OSCE despre faptul că nu i s-a oferit tratament medical prompt când a acuzat dureri puternice de spate. Pe 9 august, Burgudji a fost supus unei intervenţii chirurgicale la spate la Centrul Republican de Neurochirurgie. La sfârşitul anului, starea de sănătate a lui Burgudji era raportată drept bună şi acesta se află în continuare în custodia autorităţilor penitenciare.

Pe 13 iulie, capitolul despre Moldova al raportului organizaţiei Transparency International (TIM) a relatat despre reuşita Procuraturii Generale de a acuza cinci poliţişti din Secţia de Poliţie a Sectorului Centru din Chişinău de tortură şi tratament inuman violent. Cei cinci au primit sentinţe de privaţiune de libertate între doi şi cinci ani pentru abuzurile ce au avut loc în 2003 şi 2004.
În unul din cazuri, Andrei Chicu şi Mircea Tataru au fost condamnaţi la 5 ani privaţiune de libertate pentru reţinerea fără motiv a unei persoane în noiembrie 2003 şi aplicarea torturii pentru a obţine informaţii despre furtul de maşini din capitală. În cel de-al doilea caz, trei poliţişti au fost găsiţi vinovaţi de extorcare şi reţinere ilegală în 2004 a unei persoane care fusese deja condamnată la închisoare. Conform TIM, unul dintre poliţişti, Vladimir Ilisov, a fost condamnat la şapte ani de închisoare într-un penitenciar de tip închis; ceilalţi doi, Vitalie Sarbu şi Ruslan Dondiuc, au primit pedepse de 2 ani cu suspendare fiecare, amenzi în valoare de 97 USD (1.054 lei) şi au fost lipsiţi de dreptul de a deţine anumite funcţii publice timp de doi ani.
În decursul anului, Curtea Europeană pentru Drepturile Omului (CEDO) a emis o serie de decizii împotriva Moldovei în cazuri ce implicau tratamentul inuman. De exemplu, pe 16 ianuarie, CEDO a stabilit că autorităţile nu au anchetat riguros plângerea lui Ion Pruneanu care acuza că a fost bătut de poliţie în timpul aflării sale în arest în 2002. Pe 27 martie, CEDO a constatat  că lui Viorel Istratii, arestat în 2004, nu i s-a oferit asistenţă medicală de urgenţă şi că a fost încătuşat de calorifer. Pe 10 mai, curtea a stabilit că Vladimir Modârcă, arestat în 2004, a fost deţinut timp de 20 de luni împreună cu alte trei persoane într-o celulă de 4,5 metri pătraţi cu dese deconectări de la curent electric şi apă.

În Transnistria, sistemul judiciar militar de tip închis a ignorat în mod regulat plângerile de hărţuire şi abuz. Conform unui ONG din Chişinău, recruţii erau forţaţi să mărşăluiască şi să alerge în bocanci cu câteva măsuri mai mici.  

Pe 2 iulie, statul a respins dispoziţia CEDO drept „nefondată” în cazului de tortură din aprilie 2006 înaintat de Vitalii Kolibaba împotriva unor colaboratori de poliţie. Kolibaba a înaintat plângerea în decembrie 2006; CEDO a remis cazul guvernului Moldovei pentru comentarii, rezoluţie preliminară sau soluţionare.  
Nu au fost înregistrate progrese în cazul lui Mihai Corsacov din 2006 care a acuzat doi ofiţeri de poliţie de tortură. În aprilie 2006, CEDO a dispus în unanimitate în favoarea lui Corsacov. În septembrie 2006, Procuratura Generală a iniţiat o anchetă penală în acest caz şi a înaintat concluziile sale spre examinare în fond instanţei de judecată din Hînceşti.  
Condiţiile din închisori şi izolatoare de detenţie

Condiţiile din majoritatea închisorilor, atât din Moldova cât şi din regiunea separatistă transnistreană, au rămas grele; închisorile sunt supra-aglomerate, iar în unele cazuri pun viaţa în pericol. Suprafaţa celulelor de detenţie nu a întrunit cerinţele legale stabilite de legea locală sau standardele internaţionale. Incidenţa cazurilor de malnutriţie şi contaminare, în special a cazurilor de tuberculoză, a rămas înaltă în toate închisorile. Condiţiile din izolatoarele de detenţie preventivă au fost deosebit de grele. 

Pe 17 septembrie, Departamentul Instituţii Penitenciare a anunţat destituirea imediată din funcţie a trei gardieni pentru aplicarea tratamentului inuman şi a torturii faţă de deţinuţi. Nu au fost înregistrate progrese în anchetarea decesului unui deţinut preventiv în timpul spitalizării sale în iulie 2006 ca urmare a bătăii primite de la un grup de poliţişti.

Conform relatărilor din mass-media, deţinuţilor de la Penitenciarul din Bălţi li s-au alocat câte doi metri pătraţi de spaţiu. Minorii au fost repartizaţi la un loc cu adulţii şi toţi deţinuţii au acuzat lipsa ventilaţiei şi alimentaţia de calitate joasă; 31 de deţinuţi au fost diagnosticaţi cu HIV/SIDA.

Penitenciarul din Bender, cu o populaţie de 108 deţinuţi şi controlat de guvernul Moldovei, în continuare este deconectat de la sistemul municipal de apă, canalizare şi curent electric. Un generator furnizează curent electric timp de 4 ore pe zi, iar apa este adusă în căldări.

În septembrie, Comisia Consiliului Europei pentru Prevenirea Torturii (CPT), ca urmare a vizitei în Moldova, a emis un raport preliminar în care atestă îmbunătăţiri în câteva domenii. De exemplu, autorităţile au distribuit deţinuţilor informaţii privind drepturile lor, au fost create mai multe oportunităţi de angajare în penitenciare, au fost amenajate spaţii separate pentru deţinuţii cu sentinţe pe viaţă pentru întrunirile cu familiile lor, iar pacienţii de tuberculoză au primit asistenţă medicală îmbunătăţită.

Raportul CPT, de asemenea, relatează că tratamentul fizic inadecvat al deţinuţilor a existat aproape în fiecare caz în momentul reţinerii şi că reducerea numărului total de persoane din izolatoarele de detenţie vizitate de delegaţia CPT a avut un efect pozitiv asupra condiţiilor de detenţie. Raportul descrie plângerile de abuz fizic, printre cele mai severe fiind şocul electric şi lovituri la talpa piciorului. Totuşi, în contrast cu raportul său anterior, CPT nu a mai utilizat termenul de „prezintă risc pentru viaţă” în descrierea condiţiilor din penitenciare.

Persoanele din izolatoarele de detenţie preventivă, în general, erau ţinute separat de persoanele condamnate, deşi au existat cazuri de condamnaţi care au continuat să se afle în izolatoare de detenţie preventivă din lipsă de spaţiu în penitenciare. Minorii condamnaţi au fost trimişi în închisorile pentru adulţi unde au fost repartizaţi în celule separate.

Autorităţile au permis monitorizarea independentă a condiţiilor din penitenciare de către observatorii locali şi internaţionali ai respectării drepturilor omului, iar conducerea penitenciarelor, în general, a permis observatorilor să discute în particular cu deţinuţii. Guvernul a cooperat cu Comitetul Internaţional al Crucii Roşii (CICR) şi a permis vizitarea deţinuţilor în baza practicilor specifice ale CICR.

În martie 2006, autorităţile separatiste transnistrene au permis accesul unei delegaţii CPT la toate instituţiile de detenţie solicitate. Aceasta a fost cea de-a treia vizită a CPT în regiune.

d. Arestul şi detenţia arbitrară

Legea interzice arestul şi detenţia arbitrară; totuşi, în practică, autorităţile nu au respectat aceste prevederi.

Spre deosebire de 2006, în acest an nu au existat plângeri de arest şi detenţie arbitrară.

Cetăţenii străini care au încercat să facă cercetare academică în Transnistria au fost subiectul intervievărilor frecvente şi involuntare cu serviciile de securitate transnistrene. Câteva ONG-uri din Moldova care activează în Transnistria au raportat cazuri frecvente de legitimare arbitrară din partea autorităţilor transnistrene şi confiscarea ocazională a materialelor informative despre drepturile legale.

Rolul poliţiei şi al aparatului de securitate
Forţele naţionale de poliţie constituie forţele de ordine principale ale ţării.  Forţele de poliţie sunt divizate în comisariate de poliţie regionale şi municipale, care se subordonează Ministerului Afacerilor Interne. Corupţia în rândul forţelor de poliţie a continuat a fi o problemă.
Procuratura Generală este responsabilă pentru investigarea  activităţii poliţiei. Cu toate acestea, Procuratura Generală consideră că Ministerul Afacerilor Interne deseori a ignorat sau a examinat superficial încălcările raportate. O unitate a controlului intern, care raportează Ministerului Afacerilor Interne, a investigat cazurile de impunitate şi corupţie.
Arestul şi detenţia
Conform legii, judecătorii emit mandate de arest în baza cazurilor prezentate de către procurori. Autorităţile trebuie să informeze cu promptitudine deţinuţii despre motivul arestării lor şi acuzaţiile aduse. Suspecţii pot fi reţinuţi fără acuzaţie timp de 72 ore. Legea le oferă persoanelor acuzate dreptul la o audiere în instanţa de judecată. Totuşi, aceste drepturi nu au fost întotdeauna respectate.
Odată acuzată, o persoană poate fi eliberată în baza garanţiei personale până la examinarea cazului în instanţa de judecată. Legea prevede un sistem de cauţiune, dar acesta a fost rar utilizat şi nu a funcţionat eficient. În general, autorităţile nu au eliberat în bază de cauţiune persoanele reţinute şi acuzate de crime grave. 

Pe 6 noiembrie, CEDO a recomandat autorităţilor Republicii Moldova să-i achite despăgubiri în sumă de 17.500 USD (12.000 EURO) lui Eduard Muşuc, liderul unui partid de opoziţie, pentru reţinerea ilegală în 2006 şi încălcarea dreptului fundamental la libertate. Muşuc a fost arestat în septembrie 2006 de Centrul de Combatere a Crimelor Economice şi Corupţiei (CCCEC), care este subordonat guvernului, sub acuzaţia de iregularităţi fiscale. În octombrie 2006, instanţa de judecată a admis eliberarea lui Muşuc sub o cauţiune fără precedent în mărime de 166667 USD (două milioane lei). Muşuc nu a reuşit să achite cauţiunea şi ca urmare a fost închis pe 7 martie. El a petrecut 47 de zile în detenţie. Pe 23 aprilie, instanţa de judecată a sectorului Buiucani a respins drept nefondată cererea procurorului general de a-l condamna pe Muşuc şi l-a eliberat din detenţie.
Reţinuţii au dreptul la avocat pentru apărare; totuşi, uneori acest drept le-a fost refuzat. În general, autorităţile nu au permis deţinuţilor accesul la un avocat decât peste 24 de ore de la reţinere. Poliţiştii adesea le spuneau persoanelor că acestea erau considerate martori în cazuri de judecată şi le interogau în absenţa avocatului, apoi le treceau la statutul de suspect. Deseori, persoanelor reţinute le erau înaintate acuzaţii în absenţa avocatului. Guvernul cere ca asociaţia barourilor să pună avocaţi la dispoziţia acuzaţilor dacă aceştia nu-şi pot permit unul, dar statul nu a achitat avocaţii din oficiu pentru serviciile lor şi acuzaţii adesea nu au beneficiat de consilierea adecvată. În general, persoanelor reţinute le-au fost permise întrevederile cu membrii familiei.
Legea permite detenţia preventivă pentru o perioadă iniţială de 30 de zile. Instanţele de judecată pot extinde detenţia preventivă până la 12 luni, în bază individuală, în dependenţă de gravitatea crimei comise. Detenţiile de câteva luni au fost frecvente. 

Conform raportului din noiembrie 2006 al OSCE cu privire la procedurile de judecată din Moldova, audierile de judecată au fost deseori amânate din cauza neprezentării unuia din participanţii cheie la proces.  În peste jumătate din procesele de judecată care au fost monitorizate, procurorii, avocaţii, victimele sau martorii nu s-au înfăţişat în faţa instanţei şi nu au oferit un preaviz sau explicaţii.

În Transnistria, serviciile de securitate au continuat să hărţuiască şi să reţină persoane suspectate de criticarea regimului separatist.

Pe 22 iunie, Ivan Burgudji, un demnitar cu viziuni separatiste  din regiunea autonomă Găgăuză, a fost condamnat la 12 ani de închisoare pentru delapidarea a 6825 USD (81900 lei) în 2002 din bugetul regiunii autonome Găgăuzia cu scopul deschiderii unei reprezentanţe în Tiraspol, capitala regiunii transnistrene.  Poliţia moldovenească l-a arestat pe Burgudji în decembrie 2006 fără sa-i prezinte un mandat de arest şi nu l-a informat imediat de acuzaţiile care i se aduceau. Misiunea OSCE în Moldova şi-a exprimat îngrijorarea în legătură cu asprimea sentinţei, punând sub semnul îndoielii proporţionalitatea cu pedeapsa. În ianuarie, Comitetul Executiv al regiunii autonome Găgăuzia a declarat că decizia de a deschide o reprezentanţă la Tiraspol a fost luată în 1999 de Adunarea Populară a Găgăuziei şi nu a fost niciodată atacată de autorităţile moldoveneşti. Comitetul a refuzat invitaţia Ministerului de Interne să se implice în dosarul intentat împotriva lui Burgudji, argumentând că nu avea nimic de reproşat demnitarului. Avocaţii lui Burgudji consideră că dosarul este motivat politic pentru că Burgudji milita în favoarea independenţei Transnistriei şi a Găgăuziei.
 
  Amnistia

În general, s-a acordat amnistie persoanelor condamnate la mai puţin de patru ani de închisoare.

În ziua de 9 iulie, Curtea de Apel Chişinău l-a amnistiat pe fostul ministru al apărării, Valeriu Pasat. Acesta fusese arestat în 2005 fiind acuzat de fraudarea statului cu milioane de dolari şi vânzarea ilegală a proprietăţii statului. În ianuarie 2006, după un proces de judecată cu uşile închise, curtea l-a condamnat pe Pasat la 10 ani de închisoare. În octombrie 2006, Curtea de Apel l-a achitat pe Pasat de o parte din acuzaţii şi i-a redus sentinţa la cinci ani. Valeriu Pasat consideră că acuzaţiile care i s-au adus sunt motivate politic din cauză că în alegerile parlamentare din martie 2005 i-a sprijinit pe cei aflaţi în opoziţie faţă de preşedintele ţării.

e. Refuzul asigurării unui proces public echitabil

Legea prevede un sistem judiciar independent, dar presiunea din partea demnitarilor de stat şi corupţia au rămas o problemă. Au continuat să parvină rapoarte credibile despre procurori şi judecători care au cerut mită pentru reducerea acuzaţiilor sau a sentinţelor, iar observatorii au declarat că instanţele de judecată uneori au fost influenţate politic.

Factorii politici au jucat un rol important în numirea judecătorilor. Conform raportului emis în luna ianuarie de către Asociaţia Baroului American şi Iniţiativa Legislativă Central şi Est Europeană (ABA/CEELI) judecătorii tineri care primesc posturi pentru o perioada iniţială de cinci ani, sunt vulnerabili influenţei ierarhice executiv superioare, iar promovarea lor se face în baza unor criterii netransparente şi a unor testări cu caracter subiectiv.

În timpul anului a crescut numărul de plângeri înaintate de cetăţenii Moldoveni la CEDO. La data de 5 septembrie, conform unui raport OSCE, Prim-ministrul Tarlev a descris numărul mare de decizii a CEDO împotriva statului ca o problemă serioasă pentru guvern. De la declararea independenţei, în anul 1991, statul a pierdut în 104 cazuri înaintate la CEDO şi a fost obligat să plătească daune în sumă totală de peste 2,7 milioane USD (1,88 milioane EURO).

Sistemul judiciar constă din instanţe de judecată, curţi de apel şi Curtea Supremă de Justiţie. Curtea Constituţională are autoritate exclusivă în cazurile ce ţin de constituţionalitatea proiectelor de legi şi a legilor organice, a decretelor şi altor acte guvernamentale. Curtea Constituţională a fost unica curte, considerată, în general, corectă şi obiectivă. Procuratura Generală este autonomă şi răspunde în faţa Parlamentului; este responsabilă pentru supravegherea investigaţiilor penale, prezentând acuzaţiile în instanţa de judecată şi apărând normele legii şi libertăţile civile. Procurorii pot porni şi opri anchete penale fără a prezenta cazul instanţei de judecată, ceea ce le oferă influenţă considerabilă în cadrul procesului judiciar. 
Curtea militară este separată, dar în general întâmpină aceleaşi probleme legate de corupţie şi ineficienţă. Jurisdicţia instanţelor militare de judecată se extinde asupra infracţiunilor comise de către personalul militar activ, în rezervă sau la pensie. Instanţele militare de judecată pot de asemenea judeca civili pentru infracţiuni comise împotriva personalului militar.

Procedurile de judecată

Prin lege, în procesele penale, acuzaţii sunt consideraţi nevinovaţi, totuşi, în practică, recomandarea procurorului a avut o influenţă considerabilă şi a limitat prezumţia reală de nevinovăţie a acuzatului. Cazurile au fost prezentate unui judecător sau unui complet de judecători. Acuzaţii au dreptul la avocat şi să asiste la şedinţele de judecată, la confruntarea martorilor şi la prezentarea probelor. Legea solicită asociaţiei barourilor să acorde un avocat acuzaţilor care nu-şi pot permite unul. Uneori procurorii au utilizat manevre birocratice pentru a limita accesul avocaţilor la clienţi. Avocaţii apărării au putut revizui probele prezentate împotriva clienţilor lor în timpul pregătirii dosarelor. Persoanele condamnate au dreptul de a face apel la o instanţă superioară.

Raportul OSCE din noiembrie 2006, bazat pe un proiect de monitorizarea timp de şase luni a proceselor de judecată din oraşul Chişinău, relevă o serie de probleme la nivelul instanţelor de prim nivel şi de apel. De exemplu, 80 de judecători din cinci sectoare au acces la 12 săli de judecată, ca urmare, 71 procente din audierile de judecată s-au desfăşurat în birourile judecătorilor, unde audierile au fost deseori întrerupte de persoane care cereau semnături, înregistrau plângeri sau doreau întrevederi cu judecătorul. În timp ce majoritatea judecătorilor a acţionat profesionist, unii judecători s-au angajat în discuţii ex parte cu procurorii sau avocaţii apărării, ceea ce a creat aparenţa de incorectitudine. Lipsa spaţiului necesar pentru desfăşurarea procesului de judecată a determinat amplasarea victimelor şi a martorilor în proximitatea acuzaţilor; victimele şi martorii au fost adesea trataţi abuziv şi fără sensibilitate. Accesul publicului la procese a fost obstrucţionat deoarece majoritatea judecătorilor nu afişează public calendarul sau programul cazurilor. Majoritatea funcţionarilor din instanţele de judecată nu a acţionat corespunzător atribuţiilor de serviciu şi unii dintre aceştia nu au înregistrat corespunzător şedinţele de judecată. Întârzierile şi amânările au dus la dezamăgire şi au afectat respectul pentru procesele de judecată.
Legea prevede oferirea unui traducător acuzaţiilor dacă este necesar, totuşi, raportul de monitorizare întocmit de OSCE a observat insuficienţa traducătorilor, lipsa cunoştinţelor legate de terminologia judiciară şi tendinţa de a amesteca termeni din limbile română şi rusă. Aproximativ 40 procente din traducătorii judecătoriilor nu au tradus într-o manieră pe deplin satisfăcătoare. Raportul OSCE menţionează că judecătorii uneori au cerut ca procesul de judecată să se desfăşoare în limba rusă, deşi unii dintre participanţi s-au plâns că nu înţeleg această limbă.
Deţinuţii politici

Nu au fost înregistrate cazuri referitoare la deţinuţi politici.

În luna iunie, autorităţile din Transnistria au eliberat ultimii doi membri ai „Grupului Ilaşcu”: Andrei Ivantoc şi Tudor Petrov Popa care au executat 15 ani de închisoare şi munci grele. Aceştia au fost arestaţi în anul 1992 şi condamnaţi pentru activităţi anti-sovietice şi uciderea a doi demnitari din Transnistria. Pe 12 iulie, Parlamentul European a adoptat o rezoluţie care condamnă încălcările grave şi dese a drepturilor omului în zona separatistă. Ca exemple rezoluţia citează cazurile lui Ivantoc şi Petrov-Popa care au fost supuşi la „tratament degradant”.

  Procedurile şi mijloacele judiciare civile

Legea prevede că cetăţenii pot cere în judecată compensarea prejudiciilor pentru încălcarea drepturilor omului. În baza Constituţiei, guvernul poartă răspundere în cazurile în care autorităţile încalcă drepturile unei persoane prin mijloace administrative, nu răspund în timp util la cererile de eliberare, sau comit erori în timpul anchetei penale. Cu toate acestea, hotărârile emise în astfel de cazuri prevăd despăgubiri mici care deseori nu sunt executate.

Pe parcursul anului, CEDO a emis 61 de decizii împotriva statului privind încălcarea drepturilor omului, stabilindu-se un total de 104 începând cu anul 1991. Din cele 61 de decizii, 29 au penalizat autorităţile pentru neexecutarea deciziilor de judecată în cazul disputelor privind proprietatea, 20 se referă la arestări ilegale şi tratament inuman; 7 se referă la libertatea de exprimare, 4 se referă la dreptul la un proces echitabil şi accesul la judecată, 1 este legat de libertatea religioasă. La data de 15 martie, Ministrul Justiţiei, Vasile Pîrlog, a criticat în mod public judecătoriile pentru repetarea „aceloraşi greşeli inadmisibile”.

În timp ce legea prevede restituirea proprietăţilor şi compensarea victimelor represiunilor politice, comisiile stabilite pentru recepţionarea acestor petiţii nu au fost finanţate pentru a plăti compensaţiile. În Chişinău, unde au fost alocaţi 500000 USD (5 milioane  lei), nu a existat o comisie care să execute plăţile. Petiţionarii trebuie să dovedească o cauzalitate directă dintre represiunea politică şi confiscarea proprietăţilor pentru a beneficia de restituire.

f. Amestecul arbitrar în viaţa privată, familie, domiciliu sau corespondenţă

Legea interzice astfel de acţiuni; cu toate acestea, autorităţile nu au respectat aceste interdicţii în practică.
Mulţi consideră că autorităţile, inclusiv Ministerul Afacerilor Interne, Procuratura Generală şi Serviciul de Securitate şi Informaţii, au continuat să execute percheziţii şi interceptări telefonice ilegale. Judecătorii pot autoriza în mod legal interceptările telefonice numai dacă o anchetă penală este în desfăşurare; totuşi, în practică, sistemul judiciar nu a fost capabil să prevină interceptările ilegale efectuate de către serviciile de securitate şi de poliţie. Instanţele de judecată au continuat să accepte probe obţinute pe căi ilegale.

În decursul anului, politicienii din opoziţie au declarat repetat că autorităţile de stat continuă să-i monitorizeze în mod ilegal. Unii politicieni au raportat că persoane neidentificate, pe care aceştia îi consideră membri ai serviciului de securitate, le-au filmat şi înregistrat în mod deschis apariţiile publice.

Secţiunea 2 Respectarea libertăţilor civile, inclusiv:

a. Libertatea cuvântului şi a presei

Legea prevede libertatea cuvântului şi a presei; cu toate acestea, în anumite situaţii, autorităţile statului au limitat aceste drepturi şi au intimidat jurnalişti determinându-i la auto-cenzură.

În general, criticarea publică a guvernului este permisă. Cu toate acestea, membrii mass-media şi ONG-urile locale consideră că autorităţile un încercat să împiedice critica venită din partea persoanelor influente. Conform ONG-urilor internaţionale care monitorizează activitatea mass-media, libertatea mass-media s-a deteriorat în timpul anului în ciuda progresului înregistrat în reformarea legii audio-vizualului. De exemplu, rapoartele privind libertatea mass-media din ultimii patru ani întocmite de Freedom House consideră că mass-media din Moldova „nu este liberă”. Ultimul calificativ de „parţial liberă” a fost acordat de către Freedom House în anul 2003.

Presa scrisă exprimă diferite viziuni şi comentarii politice. Audio-vizualul a fost mai slab din acest punct de vedere din cauza limitării transmisiunilor private locale. Guvernul a continuat să influenţeze mass-media prin rolul pe care îl deţine în distribuirea licenţelor de emisie şi suportul financiar pentru mass-media privatizată, inclusiv postul public de radio şi televiziune Teleradio Moldova (TRM) care are acoperire naţională.

Codul Audiovizualui reglementează activitatea posturilor private de radio şi televiziune, a postului public controlat de guvern, TRM, şi activitatea autorităţii guvernamentale de reglementare a audiovizualului, Consiliul Coordonator al Audiovizualului (CCA). ONG-urile locale de mass-media şi-au exprimat îngrijorarea că acest cod al audiovizualului pune toate posturile publice de radio şi televiziune sub controlul TRM, ceea ce ar putea reduce independenţa mass-mediei. 

Statul deţine în proprietate agenţia de presă Moldpres, autorităţile raionale şi orăşeneşti au subvenţionat aproximativ 25 de publicaţii. De asemenea, partidele politice şi organizaţiile profesionale au publicat ziare cu un tiraj mai mic de 15.000 unităţi. Guvernul nu a restricţionat distribuţia presei străine, dar în mare parte aceasta nu este distribuită pe larg din cauza costului ridicat. Ziarele din Rusia au fost disponibile, unele dintre acestea au publicat suplimente săptămânale destinate Republicii Moldova.

Unele ziare privatizate, Moldova Suverana şi Nezavisimaia Moldova (iniţial deţinute de stat) au continuat să reflecte favorabil activitatea guvernului şi să ignore activitatea opoziţiei şi punctele de vedere alternative. Ziarele deţinute de opoziţie şi cele independente, cum ar fi Flux, Timpul, Jurnal de Chişinău şi Ziarul de Gardă, au publicat puncte de vedere diferite şi articole critice despre guvern şi politicile sale.

Conform CCA, în ţară au funcţionat 47 staţii de radio şi 213 posturi de televiziune şi distribuitori de televiziune prin cablu. Majoritatea dintre aceştia retransmit programe din România, Rusia şi Ucraina, oferind un număr redus de programe realizate local. Alte programe străine, inclusiv posturi internaţionale de ştiri, au fost disponibile prin abonament la serviciile prestate de operatorii privaţi de televiziune prin cablu. Unele autorităţi locale, inclusiv UTA Găgăuzia, deţin posturi de radio-televiziune şi presă scrisă.

Controversa generată de privatizarea netransparentă a posturilor publice Radio Antena C şi Euro TV a continuat şi în acest an. În ianuarie, cele două posturi au fost vândute pentru o sumă de aproximativ 287.000 USD (3,5 mil lei). Conform ştirilor locale, postul de radio Antena-C a fost vândut pentru aproximativ 123000 USD (1,5 mil lei), iar postul de televiziune Euro-TV a fost vândut pentru 164000 USD (2 mil lei). Cumpărătorii ambelor posturi se presupune că sunt simpatizanţi ai Partidului Comuniştilor aflat la guvernare.
Controversa a început în decembrie 2006 când Consiliul Municipal Chişinău a demis din funcţie directorii a două posturi care au criticat des guvernul. Semnalul postului Antena C a fost întrerupt şi poliţia a înconjurat sediul pentru a împiedica accesul angajaţilor. Mulţi dintre angajaţii ambelor posturi au fost demişi. Partidele de opoziţie, ONG-urile şi comunitatea internaţională şi-au exprimat îngrijorarea privind acţiunile Consiliului din cauză că a lipsit publicul de  importante surse alternative  de informare. Jurnaliştii de la cele două posturi au încercat, fără succes, să conteste în judecată decizia privatizării. Celelalte procese judiciare iniţiate de jurnaliştii demişi erau încă în desfăşurare la sfârşitul anului.
Pe 14 martie, oficialii de la 14 misiuni diplomatice occidentale şi organizaţii internaţionale au emis o declaraţie care a criticat privatizarea şi vânzarea posturilor Radio Antena C şi Euro-TV, menţionând o „tendinţă îngrijorătoare” a eforturile autorităţilor de a limita spaţiul pentru circulaţia liberă a informaţiei.

Pe 20 februarie, un grup format din şase membri ai unor posturi locale au criticat refuzul lipsit de explicaţie al CCA de a reînnoi licenţa unui popular post de radio FM din municipiul Bălţi. În declaraţia grupului se spune că suspendarea postului de radio, împreună cu acţiunile împotriva Radio Antena C şi Euro TV, sunt un exemplu de încercare a autorităţilor să limiteze pluralismul opiniei şi critica adusă guvernului în ajunul campaniei electorale pentru alegerile locale. 

La data de 23 mai, CCA a criticat Teleradio Moldova pentru prezentarea părtinitoare a candidaţilor pro-guvernamentali din alegerile locale. Conform unei analize emise de Asociaţia Presei Electronice, o treime din ştirile transmise de postul public au favorizat guvernarea şi reprezentanţii guvernamentali. La data de 1 august, Prim-ministrul Vasile Tarlev s-a plâns că TRM nu raporta suficient despre realizările guvernului şi a declarat că se pregăteşte un document care să stipuleze ce trebuie să transmită TRM despre guvernare.

Membrii CCA aflaţi în opoziţie au continuat să se plângă despre presiunea autorităţilor centrale, în principal sub forma a ceea ce ei numesc investigaţii abuzive şi arbitrare cu acuzaţii de  extorcare. Pe data de 31 iulie, cei nouă membri ai CCA au demis preşedintele pro-guvernamental al consiliului şi l-au ales pe reprezentantul opoziţiei, Vlad Ţurcanu. Totuşi, alegerea lui Ţurcanu nu a fost recunoscută oficial, şi acesta nu şi-a putut exercita funcţia de preşedinte al CCA. Se presupune că din cauza presiunii din partea guvernării, pe data de 19 septembrie, CCA a ales un nou preşedinte - Gheorghe Gorincioi.

În contrast cu anii precedenţi, nu au fost raportate cazuri noi de calomnie. Calomnia nu mai este considerată delict penal şi legea limitează totalul despăgubirilor care pot fi pretinse pentru defăimare. Totuşi, jurnalişti au raportat continuarea practicilor de auto-cenzură şi evitarea subiectelor controversate din cauza îngrijorării că oficialităţile guvernamentale şi alte persoane publice ar putea folosi legile codului civil privind defăimarea pentru a reacţiona la articole de critică.

La data de 28 martie, ca răspuns la reţinerea de către poliţie a două echipaje de televiziune care înregistrau un protest paşnic în capitală, şeful misiunii OSCE a emis o declaraţie care exprima îngrijorarea privind restricţionarea libertăţii mass-media. Declaraţia a caracterizat acţiunile poliţiei împotriva ProTV şi DTV, precum şi confiscarea materialului înregistrat ce conţinea reţinerea, ca fiind „nici adecvate şi nici necesare într-o societate democratică”.

Nu au fost înregistrate progrese în cazul lui Ghenadie Braghiş, director de vânzări la compania privată de televiziune Pro-TV, care a fost acuzat în octombrie 2006 de luare de mită. Braghiş a fost arestat în septembrie 2006 şi reţinut pentru 10 zile sub acuzaţia de luare de mită. După eliberarea sa, procurorul general a reactivat acuzaţiile de luare de mită. Observatorii au declarat că arestarea lui Braghiş ar putea fi motivată politic ca reacţie la reportajele critice ale ştirilor Pro-TV despre ministrul afacerilor interne. În timpul detenţiei, Braghiş nu a putut comunica cu rudele şi nu a avut acces efectiv la consiliere juridică.

În Transnistria, autorităţile au limitat strict libertatea cuvântului şi a presei. Punctele de vedere alternative au fost subiectul unei cenzuri generale şi rezidenţii s-au temut să-şi exprime opiniile şi să se implice în dezbateri reale privind aspectele cheie care afectează regiunea separatistă. 

În Transnistria, este dificil de înregistrat, menţinut sau  susţinut financiar un ziar, post de radio sau televiziune independent, deşi acestea au existat. Majoritatea ziarelor din zona controlată de autorităţile moldoveneşti nu au circulat pe larg în Transnistria, chiar dacă au fost disponibile la Tiraspol.

Ambele ziare importante din Transnistria Pridnestrovie şi Dnestrovskaya Pravda sunt publicaţii oficiale ale administraţiei separatiste. Există un ziar săptămânal independent în Bender şi un altul în oraşul Rîbniţa, situat în nordul Transnistriei. Totuşi, conform unui studiu realizat de o instituţia academică occidentală, ziarul Dobryi Den din oraşul Rîbniţa nu a publicat nici un articol critic despre Transnistria sau la adresa autorităţilor separatiste. Autorităţile transnistrene au hărţuit publicaţiile independente pentru reportajele critice la adresa regimului din Transnistria. Ziarele opoziţiei din regiune, cum ar fi Novaia Gazeta şi Chelovek i yevo Prava (Omul şi drepturile sale) au fost publicate, dar au avut o circulaţie limitată la un tiraj de 3000 de bucăţi.

Alte publicaţii din Transnistria care au publicat articole critice la adresa administraţiei separatiste au avut o circulaţie redusă şi au avut apariţii săptămânale sau lunare.

Majoritatea posturilor de televiziune şi radio din Transnistria a fost controlată de autorităţi, care au impus pe larg politicile editoriale şi operaţiunile financiare. Unele reţele de audiovizual cum ar fi postul de televiziune TSV şi postul de radio INTER-FM se aflau în posesia celei mai mari entităţi comerciale din Transnistria, compania Sheriff. Compania de asemenea controlează efectiv Partidul Obnovlenie care constituie majoritatea în legislativul regiunii transnistrene. Celălalt post principal de televiziune din regiune, Televiziunea Republicii Moldoveneşti Transnistrene, este controlat de autorităţile transnistrene. Deşi aceste posturi ocazional au prezentat puncte de vedere alternative privind politica social economică, autorităţile transnistrene au criticat aspru orice menţionare a unui compromis cu autorităţile moldoveneşti ori punerea sub semnul întrebării a „independenţei” Transnistriei.

Libertatea Internetului

Nu s-au raportat restricţii din partea guvernului în ceea ce priveşte accesul la Internet sau monitorizarea de către autorităţi a poştei electronice sau a discuţiilor pe chat. Persoanele şi grupurile de persoane se pot exprima liber pe Internet, inclusiv prin poşta electronică.

Se estimează că 11,5 procente din populaţia ţării are acces la Internet. În timp ce puţini îşi permit calculatoare personale şi acces privat la Internet, există acces public la internet-caffe în majoritatea oraşelor din ţară.

În Transnistria, există acces la Internet în majoritatea regiunii, şi cei mai mulţi rezidenţi au accesat Internetul prin intermediul Internet-caffe disponibile publicului. Există un singur prestator de servicii de Internet, anume Sheriff.

Libertatea academică şi evenimentele culturale

La data de 3 septembrie, autorităţile din Transnistria au blocat accesul la gimnaziul cu predarea în limba română din satul Corjova şi au ameninţat că îl vor închide din cauză că la ceremonia de deschidere a anului şcolar a fost intonat imnul naţional. Autorităţile l-au ameninţat pe directorul şcolii, Constantin Sucitu, cu „urmări neplăcute” dacă acesta va continua să încalce legile transnistrene.

La data de 16 octombrie, bustul scriitorului roman, Liviu Rebreanu, a fost dezvelit în parcul central din Chişinău. Încă din anul 2003 autorităţile au refuzat instalarea bustului, caracterizându-l ca un simbol al naţionalismului românesc.

Nu au existat progrese în ceea ce priveşte cursul de „istorie integrată” pe care Ministerul Educaţiei a încercat să îl introducă în învăţământul preuniversitar în anul 2006. Academicienii au criticat cursul pentru reflectarea ideilor staliniste şi promovarea sentimentelor xenofobe şi antiromâneşti. 

b. Libertatea de asociere şi întrunire paşnică

Libertatea întrunirii

Legea prevede libertatea întrunirii; cu toate acestea, în practică, uneori autorităţile au limitat acest drept. În câteva cazuri, cetăţenii au fost reţinuţi în timpul protestelor paşnice, iar apoi eliberaţi fără a li se aduce acuzaţii.

Pe 22 martie, autorităţile municipale ale Chişinăului au interzis ONG-ului Hyde Park să demonstreze în faţa sediului Ministerului de Externe, a reprezentanţei Comisiei Europene şi a Ambasadei României împotriva discriminării etnicilor români. Pe 27 martie, poliţia a reţinut şi a amendat 15 membri ai Partidului Liberal care vroiau să depună coroane la mormintele membrilor Adunării Naţionale care au votat reunificarea Basarabiei cu România în 1918. Membrii a două echipe de televiziune au fost şi ei reţinuţi şi duşi la secţia de poliţie, iar înregistrarea le-a fost confiscată.

Pe 11 aprilie, autorităţile municipale din Chişinău au refuzat să acorde ONG-ului GenderDoc-M, care reprezintă minorităţile sexuale, permisiunea de a demonstra paşnic împotriva discriminării în baza orientării sexuale. Refuzul municipalităţii a ignorat decizia Curţii Supreme de Justiţie care a constatat că decizia similară a primăriei din 2006 încălca dreptul cetăţenilor la libera asociere. Pe 8 mai, primăria Chişinău a interzis ONG-ului Amnesty International (AI) Moldova să organizeze o manifestare de 9 mai, Ziua Victoriei, în memoria veteranilor şi femeilor afectate de conflictele armate din cel de-al doilea război mondial.

În Transnistria, autorităţile separatiste, în mod regulat, au îngrădit dreptul cetăţenilor la întrunire. Atunci când întrunirile au fost autorizate, acestea puteau fi desfăşurate în locuri obscure şi departe de centrule oraşelor, iar organizatorii şi participanţii au fost deseori intimidaţi de autorităţi. Autorizaţiile de organizare a demonstraţiilor şi întrunirilor publice sunt preponderent oferite organizaţiilor şi grupărilor ce manifestă loialitate faţă de autorităţi.

Pe 11 şi 12 martie, poliţia transnistreană a arestat „preventiv” 10 persoane care intenţionau să protesteze împotriva regimului pe 13 martie. La sfârşitul anului nu existau informaţii privind locul aflării acelor persoane. 

Libertatea de asociere
Constituţia prevede libertatea de asociere şi stipulează că cetăţenii sunt liberi să formeze partide şi alte organizaţii sociale şi politice. În acelaşi timp, constituţia interzice organizaţiile care sunt „implicate în combaterea pluralismului politic”, a „principiilor aplicării legii”, a „suveranităţii şi independenţei sau integrităţii teritoriale” ale ţării.
În Transnistria, autorităţile separatiste au îngrădit libertatea de asociere prin intimidare şi urmărire pentru infracţiuni comise în baza unor acuzaţii fabricate. În aprilie 2006, liderul transnistrean Igor Smirnov a emis un decret ce interzice finanţarea externă a ONG-urilor. Ca urmare a criticilor aduse de organizaţiile internaţionale şi ONG-urile transnistrene, Smirnov a modificat decretul pentru a interzice finanţarea externă doar a ONG-urilor „implicate direct în activităţi politice”. 

Pe 10 august, guvernul transnistrean a promulgat legea ce investeşte autorităţile transnistrene cu puteri largi şi vagi de combatere a extremismului, care este definit ca promovarea dezordinii în masă, defăimare publică sau tentative de răsturnare a ordinii constituţionale.

Pe 25 octombrie, instanţa de judecată a oraşului Tiraspol l-a condamnat pe liderul Partidului Comunist Transnistrean, Oleg Horjan, la 18 luni de închisoare cu suspendare şi l-a amendat cu echivalentul a 120 USD (1000 de ruble transnistrene) pentru organizarea neautorizată a unor proteste în luna martie şi pentru opunere de rezistenţă în timpul reţinerii. Lui Horjan i s-a interzis să participe în campanii electorale pe perioada sentinţei şi riscă să fie închis în caz de comitere ulterioară a oricărei infracţiuni.
 
c. Libertatea religiei
Constituţia stipulează libertatea religiei şi statul, în general, a respectat acest drept în practică. Cu toate acestea, legea prevede restricţii care inhibă activităţile unor grupuri religioase. Deşi nu există o religie de stat, Biserica Ortodoxă Moldovenească a beneficiat de un tratament special din partea autorităţilor centrale. De exemplu, Mitropolitul Chişinăului şi Întregii Moldove deţine paşaport diplomatic – un privilegiu de care nu se bucură nici un alt lider religios.
În regiunea separatistă transnistreană autorităţile au continuat să refuze înregistrarea şi să hărţuiască o serie de minorităţi religioase şi membrii acestora.
Pe 26 iulie, parlamentul a adoptat o nouă lege a religiilor care prevede înregistrarea grupurilor religioase la Ministerul Justiţiei. Anterior, grupurile religioase erau obligate să se înregistreze la Serviciul de Stat pentru Culte (SSC). Grupurile religioase neînregistrate legal nu pot achiziţiona teren sau construi biserici şi seminarii teologice.

Noua lege atestă statutul special al Bisericii Ortodoxe din Moldova în istoria şi cultura statului şi simplifică procedura de înregistrare. Totuşi, legea prevede o cerinţă nouă: colectarea de semnături de la cel puţin 100 de cetăţeni pentru înregistrare ca organizaţie religioasă la nivel naţional. Legea, de asemenea, oferă grupurilor religioase acces mai larg la spaţiile publice, permite congregaţiilor să-şi schimbe apartenenţa şi lărgeşte definiţia „prozelitismul abuziv” care acum include manipularea psihologică şi tehnicile subliminale.

SSC a fost dizolvat pe 16 octombrie. Toate registrele urmau să fie transferate Ministerului de Justiţie în decursul a două luni, iar cererile nesoluţionate în decursul a 15 zile. Până la sfârşitul anului, nici un grup religios nu a încercat să se înregistreze la Ministerul Justiţiei.

La momentul dizolvării sale în luna octombrie, SSC încă nu înregistrase Biserica Adevărat Ortodoxă din Moldova în pofida deciziei Curţii Supreme de Justiţie în favoarea bisericii şi a dispoziţiei CEDO din 27 februarie de a achita bisericii suma de 15.600 USD(12.000 euro) pentru neînregistrare. Patriarhatul Ortodox de la Kiev, Consiliul Spiritual Central al Musulmanilor din Moldova, o varietate de congregaţii protestante şi Organizaţia Spirituală a Musulmanilor continuă să se confrunte cu obstacole birocratice la înregistrare.

Până în momentul dizolvării sale, SSC a continuat să susţină că organizaţiile musulmane nu au prezentat toate documentele necesare înregistrării. Organizaţia Spirituală a Musulmanilor (OSM) a raportat că audierea cazului înaintat la Curtea de Apel Chişinău a fost din nou amânată din cauză că reprezentatul Ministerului de Justiţie nu a fost disponibil. Curtea de Apel de asemenea aştepta decizia Ministerului de Justiţie privind înregistrarea Comunităţii Musulmane Tătare “Ideli”. Pe 9 decembrie, SOM şi-a anunţat constituirea şi urma să se înregistreze la Ministerul Justiţiei imediat ce noile structuri administrative devin disponibile.

Pe 29 august, membrii Bisericii Unificării s-au adresat SSC cu cererea de înregistrare în baza noii legi a religiilor. Un reprezentant al SSC le-a spus reprezentanţilor să revină peste trei luni după ce vor fi create noile structuri administrative în cadrul Ministerului de Justiţie.

În decembrie 2006, SSC a înregistrat Biserica lui Isus Hristos a Zilei de Apoi (Biserica Mormonă) ca urmare a deciziei Curţii Supreme de Justiţie. Înregistrarea de către SSC a pus capăt unei încercări de 6 ani a Bisericii Mormone de obţinere a recunoaşterii oficiale.

Pe 2 octombrie, Curtea Constituţională a Transnistriei a ordonat autorităţilor separatiste să se conformeze ordinului din 16 august de acreditare a Martorilor lui Iehova şi să permită importul de literatură. Pe 29 noiembrie, instanţa de judecată a oraşului Tiraspol a recunoscut dreptul Martorilor lui Iehova la înregistrarea oficială a statutului.

Decizia instanţei a pus capăt unei lupte prin instanţe de doi ani şi jumătate cu Procurorul oraşului Tiraspol pentru obţinerea documentelor necesare acreditării. Procurorul a cerut de două ori ca Martorii lui Iehova sa-şi conformeze statutul cu legea locală.

Pe 8 octombrie, Igor Velikanenko de la Misiunea Viaţa Nouă a fost arestat şi interogat timp de nouă ore pentru că a încercat să distribuie în Tiraspol copii gratuite a revistei Protestant. Poliţia l-a acuzat de importul ilegal de materiale chiar dacă acestea trecuseră controlul vamal la intrarea în Transnistria. Velikanenko a achitat o amendă în mărime de 139 USD (1170 ruble transnistrene). Maşina sa a fost sechestrată timp de 8 zile, iar revistele au fost confiscate.

În august 2006, autorităţile transnistrene au impus organizaţia penticostală caritabilă Missia Svet (Misiunea Lumina) cu sediul în Rîbniţa să-şi schimbe numele într-unul mai laic, respectiv Lucia Svet şi a închis centrul de reabilitare a dependenţilor de droguri.  
 
Misionarii străini pot intra în ţară cu viză turistică pe o perioadă de 90 zile. Chiar dacă legea interzice „prozelitismul abuziv” guvernul nu a întreprins acţiuni legale împotriva persoanelor sau organizaţiilor pentru prozelitism. Totuşi, poliţia şi autorităţile locale au invitat frecvent misionari străini la secţia de poliţie pentru interogări prelungite privind serviciile religioase şi caritabile oferite de aceştia.
Noua lege a religiilor nu soluţionează problema restituirii proprietăţilor. Totuşi, Legea privind Reabilitarea Victimelor Represaliilor Politice prevede restituirea comunităţilor religioase a proprietăţilor ce le-au fost confiscate în perioada regimului nazist şi cel sovietic. Cererile de restituire au favorizat biserica ortodoxă moldovenească în detrimentul altor grupuri religioase şi aceasta şi-a recuperat aproape toate proprietăţile deţinute anterior. În cazurile în care proprietăţile au fost distruse, guvernul a oferit despăgubiri alternative. Disputele de proprietate dintre Mitropolia Ortodoxă Moldovenească şi Mitropolia Ortodoxă a Basarabiei au rămas nesoluţionate. Reprezentanţii Mitropoliei Ortodoxe a Basarabiei au acuzat că drepturile bisericii la proprietate continuă să fie încălcate.  
În timp ce Biserica Luterană declară că nu i-au fost restituite proprietăţile deţinute înaintea celui de-al doilea război mondial şi nu i-au fost oferite despăgubiri, comunitatea evreiască a reuşit sa-şi restituie câteva dintre activele deţinute anterior.

Abuzuri şi Discriminarea Socială

Membrii Martorilor lui Iehova au comunicat că administraţiile  locale, preoţii ortodocşi şi enoriaşii acestora în continuare le-au obstrucţionat practicarea liberă a religiei. 

În Transnistria, grupurile religioase non-ortodoxe s-au plâns că, în general, nu li se permite să închirieze spaţii şi deseori au fost intimidaţi în timpul rugăciunilor.

Comunitatea evreiască număra aproximativ 25000 membri, inclusiv 2600 care locuiesc în Transnistria. Sinagogile au funcţionat nestingherit pe întreg teritoriul ţării.

Pe 25 martie, au fost răsturnate cinci pietre funerare din Cimitirul Evreiesc din Chişinău. Liderii comunităţii evreieşti au calificat acţiunea drept incident minor şi au declarat că nu au observat acte antisemite pe parcursul anului. Pe 28 martie, autorităţile au arestat cinci tineri suspectaţi de vandalism şi profanarea cimitirului evreiesc.

Pentru a relatare mai detaliată, a se vedea Raportul internaţional cu privire la libertatea religiei pentru 2007.

d. Libertatea mişcării, persoanele deplasate intern, protecţia refugiaţilor şi apatrizii

Legea prevede aceste drepturi şi guvernul, în general, le-a respectat. Autorităţile transnistrene uneori au limitat călătoriile spre şi din regiune. În mai multe rânduri, pe parcursul anului, diplomaţilor occidentali de la Chişinău le-a fost refuzată intrarea în regiunea secesionistă pentru vizite de rutină. Cu alte ocazii, intrarea le-a fost permisă totuşi.

Pe 19 septembrie, legislativul transnistrean a aprobat anularea „taxei de migraţie” care a fost impusă moldovenilor şi unor cetăţeni străini la intrare în Transnistria. Noua măsură urma să intre în vigoare în 2008.

Autorităţile transnistrene deseori au oprit şi au percheziţionat vehiculele care intrau şi ieşeau din Transnistria. Conform Comitetului Helsinki, ocazional, la punctele de trecere s-a aşteptat câte două ore şi s-au aplicat amenzi şi confiscări arbitrare a bunurilor persoanelor care intrau sau ieşeau din regiune.

Pe parcursul anului, autorităţile transnistrene au scurtat perioada legală de şedere pe termen scurt în regiune de la 24 la 10 ore. Pentru o şedere mai lungă, este necesară o invitaţie oficială şi înregistrarea la secţia locală de paşapoarte. Autorităţile transnistrene au permis ţăranilor din satele care se află sub controlul autorităţilor moldovene din raionului Dubăsari să iasă din Transnistria pentru a comercializa produsele. Totuşi, în august, autorităţile transnistrene au impus ţăranilor să recolteze doar în prezenţa unui ofiţer vamal transnistrean. Ţăranii erau obligaţi sa asigure transportul vameşilor de la Tiraspol în câmp, o distanţă de aproximativ 30 km.
 
Legea Moldovei interzice exilul forţat şi guvernul nu s-a implicat în astfel de activităţi.

Au fost cazuri în care cetăţenii moldoveni care locuiesc în Transnistria au cerut permisiunea guvernului Moldovei să-şi satisfacă serviciul militar pe teritoriul controlat de Moldova pentru a evita tratamentul inadecvat la care sunt supuşi recruţii în Transnistria. Totuşi, conform ONG-ului pentru drepturile omului, Promo-Lex, autorităţile din Moldova au respins toate cererile şi le-a recomandat cetăţenilor săi să-şi satisfacă serviciul militar în Transnistria.
În general, cetăţenii au putut ieşi şi reveni în ţară liber; cu toate acestea, au existat câteva restricţii de emigrare. Persoanele care doresc să emigreze trebuie să-şi onoreze toate obligaţiile patrimoniale faţă de alte persoane fizice sau juridice. Totuşi, această reglementare nu a fost aplicată cu stricteţe. Rudele apropiate care se află la întreţinerea unui potenţial emigrant, trebuie să-şi dea acordul.
Protecţia refugiaţilor
Legea stipulează acordarea de azil sau a statutului de refugiat persoanelor în conformitate cu Convenţia ONU din 1951 privind Statutul Refugiaţilor şi protocolul acesteia din 1967, iar guvernul a stabilit un sistem de protecţie a refugiaţilor. În practică, guvernul a acordat protecţie împotriva expulzării persoanelor într-o ţară unde exista riscul persecutării. Guvernul a acordat statut de refugiat şi azil.
Guvernul a acordat protecţie temporară persoanelor care nu se califică drept refugiaţi conform convenţiei din 1951 şi a protocolului acesteia din 1967. În primele 11 luni ale anului, 68 de persoane au solicitat azil. Din aceştia, 18 au fost acceptaţi, 35 au fost respinşi şi alte 15 cazuri au fost închise administrativ. Guvernul a cooperat cu Înaltul Comisariat ONU pentru Refugiaţi şi alte organizaţii umanitare în susţinerea refugiaţilor şi a solicitanţilor de azil.
La 30 noiembrie, conform UNHCR, erau 150 de refugiaţi în ţară. Majoritatea refugiaţilor şi solicitanţilor de azil proveneau din fosta Uniune Sovietică, inclusiv Rusia, în special din Cecenia şi Armenia, alţii proveneau din Orientul Mijlociu şi ţările africane.

Apatrizii

La 30 septembrie, erau 1623 de apatrizi cu reşedinţă permanentă în Moldova, iar doi cu reşedinţă temporară. Apatrizii pot obţine cetăţenia Moldovei doar prin căsătorie cu un cetăţean moldovean. Cetăţenia Moldovei este oferită prin naştere pe teritoriul statului (jus soli) sau moştenită (jus sanguinis).

Secţiunea 3 Respectarea drepturilor politice: dreptul cetăţenilor de a schimba guvernarea

Legea oferă cetăţenilor dreptul de a-şi schimba guvernarea în mod paşnic, iar cetăţenii au exercitat acest drept în practică în marea parte a ţării, prin intermediul unor alegeri periodice, în general libere şi corecte, desfăşurate în baza sufragiului universal, în pofida hărţuirii şi intimidării ocazionale a opoziţiei politice de către autorităţi.

Autorităţile din Transnistria au limitat dreptul locuitorilor de a-şi schimba guvernul şi au obstrucţionat dreptul cetăţenilor moldoveni de a participa în alegerile din Moldova. De exemplu, în alegerile locale din iunie, autorităţile au blocat agresiv o secţie de votare în satul transnistrean Corjova, care se află sub controlul autorităţilor de la Chişinău, şi l-au agresat fizic pe consilierul Iurie Coţofană. De asemenea, l-au arestat pe candidatul la primărie Valentin Beşleag fără a înainta careva acuzaţii. La sfârşitul anului, Beşleag se afla în continuare în detenţie şi autorităţile transnistrene nu au făcut publice detaliile acuzaţiilor care i se aduc.
Constituţia stipulează forma parlamentară de guvernământ. Parlamentul, printr-un vot de trei cincimi alege preşedintele, care desemnează un prim-ministru, care la rândul lui numeşte cabinetul. Parlamentul trebuie aprobă atât prim-ministrul, cât şi cabinetul.
Alegerile şi participarea în viaţa politică
Alegerile parlamentare din 2005 au decurs în conformitate cu majoritatea standardelor internaţionale pentru alegeri democratice. Deşi alegerile au fost libere şi corecte, din relatările OSCE, condiţiile campaniei electorale şi mediatizarea care a precedat alegerile „nu au fost suficient de echitabile”. Ca rezultat, alegerile nu au satisfăcut unele standarde „de importanţă majoră pentru un proces electoral cu adevărat competitiv”. Anumite prevederi legale restrictive şi implicarea autorităţilor, în special la nivel local, au împiedicat desfăşurarea campaniilor unor candidaţi, în special a celor din opoziţie. 
Printre membrii parlamentului se numărau 21 de femei şi 26 de reprezentanţi ai minorităţilor etnice. Printre cei 21 de membri ai cabinetul de miniştri se află o femeie şi trei reprezentanţi ai minorităţilor. În parlament erau reprezentate minorităţile rusă, ucraineană, azeră şi găgăuză.

Alegerile locale au avut loc pe 3 şi 17 iunie. Misiunea internaţională a OSCE de monitorizare a alegerilor a conchis că alegerile au decurs, în general, liber şi au fost bine gestionate. Deşi alegătorii au avut o alegere bună a candidaţilor, au existat probleme, printre acestea numărându-se intimidarea candidaţilor şi mass-media părtinitoare.

De exemplu, au existat rapoarte credibile despre intimidarea candidaţilor din opoziţie de către partidul de guvernământ şi autorităţi care au culminat, în unele cazuri, cu retragerea din cursă a candidaţilor. Au existat cazuri în care Partidul Comuniştilor a utilizat mijloace publice - financiare şi echipament – pentru a-şi promova candidaţii, iar mass-media a favorizat candidaţii susţinuţi de guvern. Totuşi, Partidul Comuniştilor a pierdut controlul asupra majorităţii autorităţilor publice locale. De la 29 de raioane, controlul lor a scăzut la 11. Partidul Comuniştilor, de asemenea, a pierdut alegerile pentru primăria Chişinău în faţa Partidului Liberal care a obţinut 61 procente din sufragii.
Minoritatea turcă de religie creştina, găgăuzii, s-a bucurat de autonomie locală în partea de sud a ţării.  Potrivit OSCE şi Consiliului Europei, cele două runde ale alegerilor pentru funcţia de guvernator (başkan) al Găgăuziei din decembrie 2006 s-au desfăşurat, în general, în ordine şi au respectat majoritatea standardelor internaţionale. Candidatul opoziţiei, Mikhail Formuzal, a fost ales başkan pentru un termen de patru ani.
Autorităţile transnistrene au restricţionat dreptul cetăţenilor de a-şi schimba guvernul şi au intervenit în capacitatea locuitorilor de a participa la alegeri. Lipsa educaţiei despre dreptul la vot, lipsa transparenţei privind amplasarea secţiilor de votare, intimidarea mass-mediei, propaganda guvernamentală larg răspândită şi regulile complexe privind transferul votului în circumscripţia de reşedinţă au afectat abilitatea cetăţenilor de a-şi exercita dreptul la vot.

Alegerile pentru Sovietul Suprem al Transnistriei din 2005 au adus 23 de mandate din cele 43 Partidului Obnovlenie şi 13 mandate Partidului Respublika al „preşedintelui” Igor Smirnov. Alegerile transnistrene „prezindenţiale” din decembrie 2006 au fost câştigate pentru a patra oară consecutiv de Igor Smirnov cu 82,4 procente, conform datelor oficiale. Totuşi, sondajele de la ieşire indicau o susţinere a lui Smirnov de 63,3 procente. Nici un scrutin de pe teritoriul regiunii secesioniste nu a fost monitorizat de organizaţiile internaţionale.

Corupţia şi transparenţa autorităţilor statului

Legea prevede pedepse penale pentru corupţia din rândul funcţionarilor publici, totuşi, guvernul nu a implementat aceste prevederi în mod eficient şi diverse ONG-uri şi organizaţii internaţionale au raportat un nivel înalt de corupţie în guvern şi societate. Indicatorii Băncii Mondiale califică nivelul corupţiei din Moldova drept o problemă serioasă.

Deşi guvernul a admis că nivelul corupţiei constituie o problemă majoră şi a creat agenţii speciale care să asigure implementarea legii, inclusiv Centrul de Combatere a Crimelor Economice şi Corupţiei (CCCEC) şi unităţi judiciare, unii observatori consideră că autorităţile au utilizat aceste unităţi la intimidarea opoziţiei politice.

Pe parcursul anului, CCCEC a deschis 29 de dosare penale împotriva reprezentanţilor sectorului judiciar pentru fraudă, corupţie şi trafic de influenţă (cereau mită sau promiteau să plătească judecătorii în schimbul unei decizii favorabile). Până la sfârşitul anului nu s-a avansat în soluţionarea acestor cazuri.

Legea prevede accesul liber la informaţia publică oficială; totuşi implementarea legii rămâne a fi o problemă. Conform raportului Freedom House din 2006, 82 procente din ministerele şi agenţiile statale din Chişinău au oferit informaţia solicitată. Doar 9 procente din primării, 24 procente din secţiile de poliţie şi 25 procente din instanţele de judecată au răspuns solicitărilor.
 
Secţiunea 4 Atitudinea guvernului faţă de investigaţiile internaţionale şi neguvernamentale ale încălcărilor drepturilor omului

Grupurile locale şi internaţionale de apărare a drepturilor omului au activat în ţară fără restricţii, au investigat şi şi-au publicat constatările privind situaţia drepturilor omului.

Totuşi, observatorii internaţionali au notat că autorităţile guvernamentale şi alţi oficiali deseori nu au avut o atitudine cooperantă sau receptivă în ceea ce priveşte punctual de vedere al ONG-urilor locale independente, iar multe dintre ele nu aveau capacitatea instituţională să influenţeze guvernul într-un mod pozitiv. Pe parcursul anului guvernul a implicat ONG-urile în discuţii publice despre dezvoltarea naţională şi eforturile de combatere a traficului de persoane. Numeroase ONG-uri locale au colaborat cu organizaţiile internaţionale şi cu ambasadele străine în monitorizarea campaniilor electorale ale alegerilor locale din luna iunie.
  
În Transnistria, autorităţile au continuat să obstrucţioneze activitatea grupurilor pentru apărarea drepturilor omului. De exemplu, serviciul de migraţie al Ministerului de Interne deseori a blocat intrarea în regiune a ONG-urilor care planificau să se întâlnească cu partenerii şi contactele lor.

Guvernul a continuat să coopereze cu misiunea OSCE în soluţionarea conflictului Transnistrean. OSCE a participat în Comisia Unificată de Control care monitoriza respectarea acordului de încetare a focului din 1992 negociat de guvernul Moldovei cu oficialii ruşi şi transnistreni. Autorităţile transnistrene deseori au limitat accesul OSCE în regiunea separatistă, inclusiv în zona de securitate care separa regiunea de restul ţării. Pe 1 august, autorităţile oraşului Bender, controlat de transnistreni, au forţat reprezentanţa regională a OSCE să evacueze biroul fără a oferi explicaţii. Autorităţile au intimidat proprietarii de spaţii de birou pentru ca aceştia să nu închirieze misiunii OSCE. În septembrie, OSCE a găsit un spaţiu nou pentru birou în apropierea oraşului Bender, spaţiu amplasat în afara jurisdicţiei autorităţilor transnistrene.
Legislaţia prevede trei avocaţi parlamentari (ombudsman) care constituie Centrul pentru Apărarea Drepturilor Omului din Moldova (CADOM). Parlamentul numeşte avocaţii pentru a examina plângerile privind încălcarea drepturilor omului, pentru a consulta Parlamentul în probleme ce ţin de drepturile omului, pentru a înainta diferite acte legislative Curţii Constituţionale spre revizuire şi pentru a controla activitatea CADOM. Personalul CADOM oferă instruire juriştilor şi jurnaliştilor, vizitează penitenciare, face recomandări cu privire la legislaţie şi organizează mese rotunde.
Pe 26 iulie, Parlamentul a lărgit atribuţiile avocatului poporului, permiţându-i să selecteze independent locurile şi persoanele pe care vor să le viziteze, să utilizeze echipament audiovizual şi să apeleze la specialişti precum psihologi, avocaţi şi ONG-uri în activitatea lor.

În 2006, CADOM a primit 1913 petiţii (dintre care 1008 au parvenit de la deţinuţi) şi au desfăşurat 1715 audienţe. CADO a recepţionat peste 6000 de apeluri prin linia fierbinte şi pagina de Internet. Raportul CADO atestă progres nesemnificativ sau inexistent în oferirea accesului la justiţie şi proces judiciar echitabil, executarea deciziilor judecătoreşti şi îmbunătăţirea condiţiilor de detenţie. 

În Transnistria, autorităţile au continuat să controleze şi să intimideze ONG-urile prin „invitarea” reprezentanţilor organizaţiilor la discuţii cu ofiţerii de securitate, şi au intimidat proprietarii birourilor să nu prelungească contractele de închiriere. Autorităţile au împiedicat ONG-urile să ofere consiliere legală şi alte tipuri de asistenţă în cadrul programelor apolitice, precum problemele casnice, accesul pentru persoanele cu dezabilităţi şi dreptul la pensie.

În martie 2006, liderul transnistrian Igor Smirnov a semnat un decret de „asigurare a securităţii” prin care interzicea finanţarea externă a ONG-urilor şi autoriza închiderea oricărei organizaţii care încălca decretul. Ca urmare a criticilor din partea comunităţii internaţionale, Smirnov a modificat decretul care acum interzice doar finanţarea externă a ONG-urilor implicate direct în activităţi politice. Observatorii au apreciat decretul modificat ca o mică îmbunătăţire, dar în continuare extrem de restrictiv.  

ONG-ul chişinăuian Promo Lex a raportat cazuri repetate de oprire şi chestionare a membrilor săi când încercau să intre în Transnistria. Deşi în ultimă instanţă membrii Promo Lex erau lăsaţi să intre, ocazional, organizaţia şi-a anulat vizitele pentru a-şi proteja angajaţii în interiorul Transnistriei.

Secţiunea 5 Discriminarea, abuzul social şi traficul de persoane

Legea interzice discriminarea în bază rasială, sex, dezabilitate sau statut social; totuşi, traficul de persoane şi discriminarea socială a femeilor şi a unor minorităţi etnice, în special a celei rome, au constituit o problemă.

Femeile

Legea pedepseşte penal violul sau abuzul sexual, dar nu încriminează explicit violul în cadrul mariajului; pedepsele variază de la trei ani de închisoare până la privaţiune de libertate pe viaţă. În primele 11 luni ale anului, la Ministerul de Interne au fost înregistrate 249 de cazuri de viol. Dintre acestea, 147 au fost investigate. Totuşi majoritatea observatorilor consideră că multe violuri rămân neraportate. Guvernul nu a întreprins activităţi specifice pentru combaterea violului.

Violenţa domestică asupra femeii şi abuzul casnic sunt în continuare larg răspândite, iar legea nu le abordează separat şi nu defineşte violenţa domestică.

Organizaţiile pentru femei consideră că violenţa domestică este raportată la nivel redus. Conform Ministerului de Interne, pe parcursul anului au fost raportate 2519 cazuri de abuz în familie; în 2006 au fost raportate 2855 de cazuri de violenţă domestică. Totuşi, numărul real se consideră a fi mult mai mare.

Guvernul a susţinut eforturile de educare implementate de obicei cu asistenţă străină pentru informarea publicului despre violenţa domestică şi instruirea funcţionarilor publici şi a organelor de drept privind abordarea problemei. Oraşul Chişinău are un azil pentru femei – victime ale abuzului familial. Organizaţiile private au oferit servicii pentru victimele conjugale şi operează o linie fierbinte. 

Prostituţia nu este pedepsită penal, dar proxenetismul este considerat infracţiune penală şi se pedepseşte de la doi la şapte ani de privaţiune de libertate. Prostituatele pot fi pedepsite în baza codului civil cu amenzi sau detenţie administrativă de până la 30 de zile. Prostituţia este larg răspândită şi observatorii consideră că turismul sexual a continuat să crească, în special în hotelurile de lux ale Chişinăului.

Traficul de femei pentru exploatare sexuală constituie o problemă serioasă.

Legea nu interzice hărţuirea sexuală care constituie o problemă răspândită.

Legea prevede drepturi legale pentru femei şi bărbaţi. În practică, femeile, care reprezintă jumătate din forţa de muncă, primesc salarii egale cu cele ale bărbaţilor pentru lucru similar, dar nu deţin poziţii bine plătite în proporţie egală cu bărbaţii.

Copiii

Statul este angajat în asigurarea drepturilor şi bunăstării copiilor. Numeroase acte normative protejează copilul şi statul oferă indemnizaţii suplimentare pentru familiile cu mulţi copii. Totuşi, condiţiile pentru copii rămân dificile.

Educaţia primară este gratuită şi obligatorie până în clasa a noua inclusiv. Cu toate acestea, multe şcoli inadecvat finanţate, în special din zonele rurale, au cerut bani de la părinţi pentru rechizite şcolare. Deşi nu sunt ilegale, taxele şcolare contravin politicilor guvernului şi au determinat unii părinţi să-şi ţină copiii acasă. Guvernul şi autorităţile locale au oferit copiilor din familiile vulnerabile o asistenţă de 300 lei (30 USD) pentru rechizite şcolare.

Conform raportului UNICEF din 2006, procentul copiilor înrolaţi  în şcoala primară a scăzut de la 94 procente la 88 procente, în perioada 2000-2005. Aproximativ 16000 de tineri cu vârsta între 15 şi 16 ani abandonează sistemul educaţional în fiecare an fără a obţine o calificare profesională. Înscrierea în ciclul gimnazial a fost la nivelul de 88,5 procente, cu diferenţă nesemnificativă între băieţi şi fete. Totuşi, conform CADOM, frecvenţa şcolară în ciclul gimnazial este în scădere din cauza absenţei părinţilor (mulţi dintre aceştia lucrează în străinătate), iar lipsa grădiniţelor în zonele rurale limitează oportunităţile educaţionale.

Legea interzice neglijarea copilului şi formele specifice ale abuzului precum cerşitul forţat, totuşi, se consideră că abuzul faţă de copil este larg răspândit. Nu există date statistice oficiale cu privire la gravitatea problemei. În 2006, ONG-ul Centrul Naţional de Prevenire a Abuzului faţă de Copii a înregistrat 116 cazuri de abuz.

Traficul de copii în scopul exploatării sexuale şi cerşetoriei rămâne a fi o problemă. Conform Centrului de Combatere a Traficului de Persoane, 28 de minori au fost traficaţi în primele şase luni ale anului, în comparaţie cu 61 minori în 2006. Se consideră că cifra reală este mult mai mare.
Condiţiile de întreţinere a copiilor din orfelinate şi din alte instituţii de profil au rămas, în general, nesatisfăcătoare. Finanţarea insuficientă a cauzat probleme majore precum alimentaţia inadecvată şi cazarea supra-aglomerată a copiilor, lipsa agentului termic iarna şi boli. Conform raportului CADOM din 2006, 85 procente din cei 10350 de copii instituţionalizaţi nu erau orfani. Unul sau ambii părinţi sunt în viaţă dar şi-au încredinţat copiii statului din cauza sărăciei sau plecării la muncă în străinătate. 
Traficul de fiinţe umane

Traficul de fiinţe umane este interzis prin lege şi implică răspundere penală. Totuşi traficul de fiinţe umane a rămas o problemă foarte gravă şi Republica Moldova a rămas o sursă majoră de persoane traficate şi într-o măsură mai mică, o ţară de tranzit pentru traficul de persoane, în special femei şi fete în scopul exploatării sexuale.

Femeile şi copiii au fost traficaţi în scopul exploatării sexuale în ţări cum ar fi Turcia, Israel, Emiratele Arabe Unite (EAU), Ucraina, Rusia, Cipru, Grecia, Albania şi în ţările occidentale cum ar fi Austria, Franţa şi Portugalia. Bărbăţii şi copiii au fost traficaţi în Rusia şi ţările învecinate pentru muncă forţată şi cerşetorie.

Conform ultimelor date pentru anii 2005 şi 2006 oferite de Organizaţia Internaţională pentru Migraţie (OIM), 52 procente dintre cele 1568 de victime asistate aveau între 19 şi 24 de ani. Majoritatea largă a victimelor este constituită de femei, iar 13 procente sunt bărbaţi. Aproximativ 56 procente din victime provin din mediul rural. Majoritatea victimelor (82 procente) reprezintă subiectul exploatării sexuale, 11 procente din victime au fost exploatate prin muncă, 4 procente au fost forţate să cerşească, iar 3 procente sunt persoane care au suferit multiple forme de exploatare. Numărul victimelor care s-au întors din EAU a crescut de la 9 în 2005 la 39 în 2006. 

Într-o măsură mai mică, Republica Moldova a constituit un punct de tranzit pentru victimele traficate din Ucraina şi s-au raportat cazuri de trafic intern al fetelor din zonele rurale spre capitala ţării, oraşul Chişinău.

Majoritatea victimelor a fost ademenită prin anunţuri false care promiteau locuri de muncă bine plătite peste hotare. Programul de eliminare a exploatării prin muncă a copiilor a raportat că în multe cazuri victimele au fost copii de etnie Roma.

Victimele au fost transportate peste graniţă cu automobilul, microbuzul, trenul sau pe jos. Uneori s-au utilizat documente false. Din ce în ce mai des, victimele traficate au călătorit de bună voie cu avionul cu documente valide, crezând că se deplasează pentru locuri de muncă legitime. Unii dintre principalii traficanţi au fost agenţiile de călătorie şi angajare la muncă. În primele 9 luni ale anului, Ministerul de Interior a  întreprins 62 de raiduri pentru inspectarea a 195 de agenţii de călătorie şi angajare la muncă; a retras licenţele de funcţionare la 14 agenţii (6 pentru călătorie şi 8 pentru angajare la muncă) fiind suspectate de trafic de persoane. Nivelul amenzilor aplicate a fost de 5074USD (61900 lei).

Legea prevede răspundere penală pentru traficul de fiinţe umane de la şapte ani privaţiune de libertate la închisoare pe viaţă, în dependenţă de circumstanţe şi de gravitatea încălcării.
 
Principala agenţie guvernamentală antitrafic este Centrul de Combatere a Traficului de Persoane (CCTP) căruia i se subordonează un grup de acţiune pentru coordonarea investigaţiilor şi instrumentarea cazurilor, care oferă protecţie martorilor şi cooperează cu agenţiile internaţionale ale organelor de drept.

Pe parcursul primelor 11 luni ale anului, Ministerul de Interne a înregistrat 495 cazuri de trafic. Dintre acestea 246 au implicat traficul de persoane, 43 au implicat traficul de copii, 146 cazuri de proxenetism şi 60 de cazuri pentru organizarea de migraţiune ilegală. În acelaşi timp, 219 persoane au fost puse sub acuzaţia de implicare în trafic de persoane: 50 pentru traficare, 138 pentru proxenetism, 9 pentru trafic de copii, 17 pentru organizare de migraţiune ilegală şi 5 cazuri pentru cerşetorie organizată. Din persoanele acuzate, 50 de persoane au fost condamnate, 17 au primit condamnări cu suspendare, 20 au fost amnistiate, 9 au fost achitate şi 123 au primit amenzi. Informaţiile despre durata condamnării cu închisoarea nu au fost disponibile.   

De mai mult timp au existat sesizări despre implicarea în cazuri de trafic de persoane a autorităţilor la nivel de jos şi la nivel înalt, la fel şi al ofiţerilor de frontieră şi de poliţie. Organizaţiile internaţionale şi guvernele din străinătate au criticat autorităţile din Republica Moldova că nu depun eforturi suficiente pentru a investiga, instrumenta, acuza şi condamna oficialii complici implicaţi în traficul de persoane.

În Octombrie 2006, Ministerul de Interne a demis o serie de oficiali de rang înalt pentru trafic de persoane, inclusiv pe directorul adjunct al CCTP care a fost investigat cu acuzaţia de protejare a unui traficant notoriu, Alexander Covali. Conform Ministerului de Interne, alţi anchetatori şi procurori au fost implicaţi în schema de protecţie şi se află sub investigaţie. În iunie 2006, poliţia l-a arestat pe Covali şi l-a pus sub acuzaţia de trafic după ce au fost găsite femei închise pe proprietăţile sale. Acesta a fost eliberat pe cauţiune şi arestat din nou în August 2006, după ce o ancheta a arătat că a fost protejat de poliţie. La sfârşitul anului Covali se afla în arest aşteptând procesul de judecată.

Ministerul a mai raportat că în primele 10 luni ale anului, au fost investigate şi eradicate 33 de reţele de migraţie ilegală şi trafic de persoane. Dintre acestea, 18 traficau în vederea exploatării sexuale, 2 pentru muncă silnică, 10 pentru migrare ilegală, 1 pentru cerşetorie şi două pentru proxenetism local. 
 
Guvernul dispune de puţine programe de asistenţă a victimelor, în parte, din cauza resurselor limitate. Guvernul a continuat să se bazeze şi să coopereze activ cu ONG-uri şi cu organizaţiile internaţionale ce oferă asistenţă. Câteva ONG-uri au oferit asistenţă în repatriere, locuinţă temporară şi asistenţă medicală victimelor, precum şi instruire profesională. ONG-ul Salvaţi Copiii a lucrat cu victimele traficului, în special cu fetele repatriate. ONG-ul La Strada Moldova a oferit informaţii şi servicii educaţionale, precum şi o linie fierbinte naţională gratuită. În 2006, OIM a asistat 1104 persoane, inclusiv 265 de cazuri noi, 512 persoane aflate la risc, şi 297 de persoane înregistrate anterior cu OIM. Organizaţia a continuat campania de informare destinată să ajute cetăţenii care se deplasau în străinătate pentru a evita exploatarea. ONG-urile locale au desfăşurat programe în şcolile publice pentru a educa femeile tinere despre riscul prostituţiei.
 
S-a raportat un număr semnificativ de cazuri de trafic din şi prin regiunea separatistă, Transnistria. Singurul efort semnificativ din regiune în lupta cu traficul şi oferirea de asistenţă victimelor a fost depus de ONG-ul Interaction. Cu ajutorul OIM, în martie 2006 ONG-ul Interaction a implementat o linie fierbinte şi a răspuns la 664 de apeluri pe perioada primelor şase luni ale anului. Dintre acestea, 500 au cerut informaţii despre validitatea unor oferte de muncă şi 106 au fost apeluri de urgenţă. ONG-ul a mai declarat că a organizat 370 de seminarii în anii 2006 şi 2007 şi a oferit asistenţă în cazurile de urgenţă, ajutând la restabilirea şi consilierea psihologică a 195 de persoane. Dintre acestea, 116 au fost adulţi, restul fiind între minori cu vârsta între 16 şi 18 ani. Autorităţile din Transnistria nici nu au ajutat şi nici nu au împiedicat activităţile ONG-ului Interaction.

Persoanele cu dezabilităţi

Deşi legile interzic discriminarea persoanelor cu dezabilităţi fizice sau mentale, în general autorităţile guvernamentale nu aplică aceste legi. ONG-ul local Gaudeamus a raportat despre prezenţa pe scară largă a discriminării studenţilor cu dezabilităţi.

Nu există legi care să impună amenajarea accesului în clădiri pentru persoanele cu dezabilităţi. Statul a alocat puţine resurse pentru instruirea persoanelor cu dezabilităţi. Departamentul Asistenţă Socială din cadrul Ministerului Sănătăţii şi Protecţiei Sociale şi Agenţia Naţională pentru Ocuparea Forţei de Muncă sunt responsabile de protecţia drepturilor persoanelor cu dezabilităţi.

Minorităţile naţionale/rasiale/etnice

Străinilor care nu sunt de rasă caucaziană li s-a refuzat intrarea în afaceri la Chişinău din cauza originii etnice. Pe 20 septembrie, Judecătoria Centru Chişinău a respins cazul de discriminare rasială înaintat de Michael Gebre, cetăţean moldovean de origine etiopiană. Gebre a acuzat că şeful său de la o organizaţie ştiinţifică de stat i s-a adresat într-un limbaj insultător. Acesta a fost primul caz înaintat în judecată de către un membru al Societăţii Moldoveneşti a Descendenţilor din Africa şi Asia.

Cetăţenii de etnie Roma au suferit violenţă, hărţuire şi discriminare. ONG-urile de romi au raportat că cetăţenilor de etnie Roma li se refuză serviciile medicale, li se spune că locurile de muncă promise deja au fost ocupate atunci când se prezintă la oficiile de recrutare a forţei de muncă şi că sunt subiectul reţinerii subiective. Etnicii Roma sunt cea mai săracă minoritate şi au continuat să locuiască în comunităţi izolate unde lipseşte infrastructura de bază. Aceste condiţii au dus de cele mai multe ori la o educaţie diferenţiată şi şcoli cu resurse şi mai puţine decât în restul ţării. Mulţi copii de etnie Roma nu merg la şcoală, foarte puţini au beneficiat de educaţie gimnazială sau superioară. Nu există şcoli cu predare în limba Romani. ONG-urile de etnici Roma au declarat că 80 de procente din copii de etnie Roma sunt analfabeţi.

Statisticile oficiale menţionează un număr de 16000 etnici de origine Roma. Totuşi, ONG-urile de etnie Roma estimează un număr de 200000, argumentând că recensământul efectuat de stat a folosit formulare ce au permis alegerea unei singure opţiuni de apartenenţă etnică şi că mulţi etnici Roma nu doresc să se identifice în acest mod.

Drepturile şi limbile minorităţilor au constituit probleme foarte strâns legate între ele. Limba română, oficial cunoscută ca limba moldovenească, este singura limbă oficială. Cu toate acestea, toate documentele oficiale sunt traduse în limba rusă, care este folosită pentru comunicarea interetnică. Funcţionarii publici trebuie să cunoască ambele limbi, română şi rusă, „la un nivel necesar pentru îndeplinirea obligaţiilor profesionale”. Legea permite părinţilor să aleagă limba folosită la instruirea copiilor şi autorităţile permit exercitarea acestui drept în practică.

În Transnistria, autorităţile au continuat discriminarea împotriva vorbitorilor de limbă română. În baza unui acord temporar, şcolilor de limbă română li s-a permis să folosească grafia latină în procesul de învăţământ. Totuşi, există temerea că acest acord care se aplică tuturor şcolilor de limbă română ar putea fi anulat în orice moment de către autorităţi. La data de 28 august, autorităţile din Transnistria au confiscat 900 de manuale care erau transportate către liceul de limbă română cu grafie latină din Tiraspol, liceu subordonat autorităţilor de la Chişinău. Autorităţile au declarat că persoanele care transportau cărţile au refuzat să plătească o taxă de import de 100 procente din valoarea bunurilor importate în Transnistria din zona controlată de autorităţile centrale. Manualele au fost eliberate o săptămână mai târziu fără plata taxelor vamale. În oraşul trasnistrean Rîbniţa, o şcoala cu predare în limba română a continuat să îşi desfăşoare activitatea în spaţii temporare după ce autorităţile transnistrene au confiscat clădirea şcolii în vara anului 2004, clădirea fiind construită de autorităţile din Republica Moldova.  

Alte genuri de abuz şi discriminare socială

Au fost raportate cazuri de discriminare guvernamentală şi socială pe bază de orientare sexuală. Conform afirmaţiilor ONG-ului care militează pentru drepturile minorităţilor sexuale, GenderDoc-M, lipsa recunoaşterii din partea comunităţii, imaginea negativă în mass-media şi condamnarea de către biserica ortodoxă au dus deseori la ostracizarea publică a homosexualilor şi a familiilor acestora. Pe 11 aprilie autorităţile oraşului Chişinău au respins cererea GenderDoc M de a organiza o demonstraţie care să ceară o legislaţie ce să împiedice discriminarea în baza orientării sexuale (a se vedea Secţiunea 2.b.).

În Transnistria homosexualitatea este ilegală şi minorităţile sexuale sunt subiectul discriminării guvernamentale şi sociale.

O serie de ONG-uri au raportat cazuri de discriminare împotriva persoanelor contaminate cu HIV/SIDA, în special în zonele rurale.

Secţiunea 6 Drepturile salariaţilor

a. Dreptul la asociere

Legea prevede dreptul angajaţilor de a forma şi a se asocia în sindicate, totuşi s-au raportat cazuri în care autorităţile au exercitat presiuni asupra unor sindicate de a se asocia în confederaţii care sprijină politica guvernului. Legea de asemenea prevede dreptul la grevă, excepţie fac lucrătorii din sferele esenţiale, iar angajaţii şi-au exercitat acest drept prin organizarea de greve legale. Aproximativ 50 procente din forţa de muncă era afiliată unui sindicat. Totuşi, legea nu prevede penalităţi pentru încălcarea drepturilor sindicale. Ca urmare, procurorii pot respinge apelurile înaintate de sindicate împotriva acţiunilor anti-sindicale desfăşurate de angajatori sau autorităţi. Încălcarea Acordului cu Sindicatele rămâne nepedepsită.

Există două confederaţii sindicale, Confederaţia Sindicatelor din Republica Moldova (CSRM) şi Confederaţia Sindicatelor Libere „Solidaritate”. Cea de-a doua este adeptă a politicii guvernului şi se consideră pe larg că beneficiază de sprijinul autorităţilor. Pe parcursul anului, autorităţile au continuat să facă presiuni asupra sindicate locale pentru ca aceştia să părăsească CSRM şi să adere la Solidaritate. La data de 3 februarie, delegaţii de la 30 de organizaţii muncitoreşti s-au întrunit la Chişinău pentru a constitui Asociaţia Sindicală a Funcţionarilor şi Angajaţilor Publici. Totuşi, autorităţile au refuzat înregistrarea noului sindicat, acuzând faptul că organizaţiile regionale a celor 30 de grupări nu au fost înregistrate. Cu toate acestea, legea prevede înregistrarea la nivel naţional şi nu face referire la înregistrarea regională a asociaţiilor sindicale. 

b. Dreptul la organizare şi negociere a contractului colectiv 

Legislaţia prevede procedura negocierii colective şi garantează dreptul de a organiza şi desfăşura activităţi fără implicarea statului; totuşi autorităţile nu au respectat întotdeauna aceste drepturi în practică.

O lege emisă în 2006 a cerut stabilirea unei comisii naţionale pentru consultări şi negocieri colective care să includă sindicate, angajatori şi reprezentanţi ai autorităţilor statului.

Autorităţile, conducerea companiilor şi sindicatele au negociat un salariu minim naţional în cadrul unor discuţii trilaterale. De regulă, comisiile de arbitraj rezolvă litigiile la locul de muncă. Dacă o comisie nu reuşeşte să rezolve un litigiu, părţile pot înainta cazul la Curtea de Apel. 
Funcţionarii publici şi muncitorii din serviciile esenţiale, cum ar fi asistenţa medicală de urgenţă, aprovizionarea cu apă şi energie, telecomunicaţii, controlul traficului aerian, organele de drept, judecătorii şi angajaţii militari nu au dreptul la grevă. Legea prevede arbitrarea litigiilor în aceste sectoare prin intermediul instanţei de judecată ca opţiune finală. 
Nu există legi sau scutiri speciale de la legislaţia muncii în zonele economice libere. 
c. Interzicerea muncii forţate sau obligatorii

Legislaţia interzice munca forţată sau obligatorie, inclusiv cea a copiilor, însă au fost raportate cazuri a acestui gen de practici, mai ales în localităţile rurale, în sezonul de recoltare, când unii copii au fost impuşi să lucreze pe câmp.

d. Interzicerea muncii copilului şi vârsta minimă de angajare

Legislaţia stabileşte standarde pentru munca copilului, inclusiv vârsta minimă de angajare, orele de muncă şi condiţiile de muncă şi interzice cele mai grave forme ale muncii copilului; totuşi, autorităţile nu au aplicat în mod eficient aceste măsuri.

Munca copilului a constituit o problemă. Din cauza condiţiilor economice grele, părinţii deseori îşi trimit copiii la muncă pe câmp sau să îşi găsească de lucru, iar cei care locuiesc în zonele rurale ajută des la muncile agricole. Conform raportului emis de Organizaţia Internaţională a Muncii, două treimi din copiii din zonele rurale sunt angajaţi în munci agricole înainte de a împlini vârsta de 14 ani.

S-au raportat cazuri de copii care au fost traficaţi în interiorul dar şi în afara ţării pentru exploatare sexuală, muncă şi cerşetorie. Legea prevede de la 10 la 15 ani de privaţiune de libertate pentru persoanele care supun copiii la cele mai grave forme de muncă; în circumstanţe agravante pedeapsa maximă este detenţia pe viaţă. În timpul anului nu au existat astfel de condamnări.
 
Vârsta minimă pentru muncă în regim normal este de 18 ani. Persoanelor cu vârsta între 16 şi 18 ani li se permite să lucreze în anumite condiţii, inclusiv program de lucru redus, fără ture de noapte şi concedii mai mari. Copiilor de 15 ani li se permite să lucreze doar cu acordul părintelui sau tutorelui legal. Conform cifrelor obţinute de către Organizaţia Internaţională a Muncii de la Biroul Naţional de Statistică, au existat 7.100 persoane sub 18 ani încadraţi în câmpul muncii (1 procent din toţi lucrătorii). Cu toate acestea, acest număr ar putea fi incorect, din cauză că inspectorii de muncă au verificat doar 4 procente din numărul total de firme. Autorităţile nu au o evidenţă a numărului total de copii mai mici de 15 ani care sunt angajaţi în câmpul muncii.

Eforturile de implementare a legislaţiei privind munca minorilor nu au prevenit încălcările. Cea mai întâlnită încălcare legată de munca minorilor o reprezintă lipsa contractelor de muncă, ore suplimentare ilegale, programarea lucrului în timpul orelor de şcoală, plata de salarii necorespunzătoare sau neplata salariilor.

Traficul de copii a constituit o problemă serioasă.

e. Condiţii acceptabile de muncă

Salariul minim lunar legal a fost de aproximativ 25 USD (305 lei) pentru angajaţii din sectorul public şi aproximativ 58 USD (708 lei) pentru angajaţii din sectorul privat. În luna septembrie, Guvernul a declarat că salariu mediu lunar a fost de 147 USD (2130 lei). Nici unul dintre salariile minime nu asigură un nivel de trai decent pentru angajat şi familie. Oficiul de Inspecţie a Muncii este responsabil de aplicarea regulamentului cu privire la salariului minim. Constrângerile bugetare au împiedicat deseori statul şi angajatorii din sectorul privat să achite salariile la timp.

Legislaţia stabileşte un maxim de 40 ore lucrătoare pe săptămână cu remunerarea orelor suplimentare şi prevede cel puţin o zi liberă pe săptămână.   

Autorităţile sunt obligate să stabilească şi să monitorizeze standardele de siguranţă la locul de muncă, iar Oficiul pentru Inspecţia Muncii (OIM) este responsabil de aplicarea standardelor de sănătate şi securitate. Totuşi, conform OIM, acesta are capacitatea de a inspecta doar 4 procente din totalul de 180000 de agenţi economici înregistraţi la nivel naţional. De exemplu, în primele patru luni ale anului, OIM a desfăşurat 2001 controale privind condiţiile de sănătate şi securitate. În 2006 s-au executat 6025 controale.

Angajaţii au dreptul să refuze să lucreze în condiţii de muncă ce reprezintă o ameninţare gravă pentru sănătate sau care prezintă risc major pentru siguranţă, însă nu a existat nici un raport care să indice că muncitorii şi-ar fi exercitat acest drept în practică. Condiţiile economice grele au determinat întreprinderile să economisească pe echipament de securitate şi să acorde o atenţie insuficientă securităţii muncii.