Rapoartele Guvernului SUA
Rapoarte pe ţară privind Practicile Drepturilor Omului - 2006
Realizate de Biroul pentru Democraţie, Drepturile Omului şi Muncă, 6 martie 2007
Prefaţă
Bărbaţii şi femeile de pe întreg globul luptă pentru mai multă libertate personală şi politică şi pentru adoptarea unor practici democratice. Ei tind să păstreze ceea ce preşedintele Bush numeşte “cerinţele inegociabile ale demnităţii umane”.
In pofida riscului pe care şi-l asumă şi în pofida obstacolelor, persoanele şi grupurile neguvernamentale curajoase dau în vileag încălcările drepturilor omului. Aceştia încearcă să apere drepturile minorităţilor etnice şi religioase, a muncitorilor şi femeilor şi să oprească traficul de fiinţe umane. Ei muncesc pentru a construi societăţi civile active, pentru a asigura alegeri libere şi corecte şi pentru crearea societăţi democratice, responsabile şi care să funcţioneze în baza legii.
Aceşti patrioţi nerăbdători redefinesc limitele a ceea ce anterior era considerat imposibil. Într-adevăr, timp de câteva generaţii libertatea s-a răspândit în lumea în curs de dezvoltare, dictatura comunistă s-a prăbuşit şi au apărut noi societăţi democratice. Drepturile consfinţite prin Declaraţia Universală a Drepturilor Omului sunt protejate ca niciodată mai bine şi de către mai multe ţări.
Această muncă nobilă continuă – însă nu este încă desăvârşită şi întâmpină o opoziţie fermă. Nu este deloc surprinzător că cei care se simt ameninţaţi de schimbările democratice opun rezistenţă celor care susţin reforma şi acţionează în numele acesteia. Pe parcursul anului trecut am văzut încercări de hărţuire şi intimidare a apărătorilor drepturilor omului şi a organizaţiilor societăţii civile şi de stopare a activităţii acestora. Legile inechitabile sunt utilizate ca arme politice împotriva celor care au viziuni independente. Au existat, de asemenea, încercări de a-i reduce la tăcere vocile protestatare, prin metode extralegale.
Ori de câte ori organizaţiile neguvernamentale şi alţi apărători ai drepturilor omului sunt asediaţi, este subminată libertatea şi democraţia. Societăţile democratice din lume trebuie să protejeze apărătorii. Aceasta este una din misiunile principale ale diplomaţiei noastre astăzi, şi sperăm că Rapoartele pe ţară privind Practicile Drepturilor Omului pentru 2006, ale Departamentului de Stat vor ajuta la continuarea acestui efort. Acestea fiind spuse, prezint aceste rapoarte Congresului Statelor Unite.
Condoleezza Rice
Secretar de Stat
Introducere
Aceste rapoarte descriu realizările guvernelor în aplicarea angajamentelor asumate în domeniul drepturilor omului. Acest drept fundamental, reflectat în Declaraţia Universală a Drepturilor Omului a Naţiunilor Unite, constituie ceea ce Preşedintele Bush numeşte “cerinţele inegociabile ale demnităţii umane”. După cum a menţionat Secretarul Rice, toate prevederile Declaraţiei Universale a ONU nu pot fi realizate peste noapte, însă este o muncă de prioritate, care nu poate fi amânată.
Declaraţia Universală stipulează ca „fiecare persoană şi fiecare organ al societăţii ... să promoveze respectarea acestor drepturi şi libertăţi, şi să asigure, prin măsuri treptate, naţionale şi internaţionale, recunoaşterea şi respectarea lor universală şi eficientă...”
Statele Unite îşi ia în serios angajamentele ce ţin de respectarea drepturilor omului.
Recunoaştem că scriem acest raport într-un moment în care datele noastre şi acţiunile pe care le-am întreprins pentru a răspunde atacurilor teroriste împotriva noastră, sunt puse la îndoială. Statele Unite va răspunde în continuare deschis îngrijorărilor de bună credinţă ale oamenilor, inclusiv prin intermediul rapoartelor pe care le prezentăm periodic, în virtutea obligaţiilor noastre, în baza diferitor tratate privind drepturile omului, la care suntem parte. De asemenea, ne angajăm să ne perfecţionăm în permanenţă. Legile, politicile şi practicile SUA privind detenţia, tratamentul şi judecarea teroriştilor suspectaţi a evoluat considerabil în ultimii cinci ani. Sistemul nostru democratic de guvernare nu este infailibil, însă este responsabil – societatea noastră civilă robustă, mass media noastră liberă şi activă, ramurile independente ale guvernării, şi un stat de drept bine format, acţionează întru perfecţionarea acestor practici.
Următorul Raport pe ţară privind practicile drepturilor omului, solicitate de Congres, reprezintă un element important în eforturile Statelor Unite de a promova respectarea drepturilor omului în întreaga lume. Aceste rapoarte anuale au fost pe larg utilizate, timp de trei decenii, atât aici cât şi peste hotare, ca un document de referinţă în evaluarea progresului realizat şi a provocărilor care mai rămân. Acesta au servit, de asemenea, ca fundament pentru acţiunile de colaborare între guverne, organizaţii şi persoanele care doreau să pună capăt abuzurilor şi să consolideze capacitatea ţărilor de a proteja drepturile fundamentale ale tuturor.
Rapoartele evaluează realizările din anul 2006 ale fiecărei ţări. Fiecare raport vorbeşte singur despre sine. Totuşi, mai jos sunt prezentate modele generale, însoţite de exemple caracteristice anumitor ţări. Exemplele pe care le cităm sunt ilustrative, dar nu exhaustive.
Tendinţe promiţătoare, dar realităţi lucide
După cum se arată în analiza acestor rapoarte, în 2006, bărbaţii şi femeile din întreaga lume au cerut în continuare cu insistenţă ca drepturile lor să fie respectate, guvernele lor să fie receptive, să le fie auzite vocile şi să le fie luate în consideraţie voturile, pentru legi corecte şi justiţie pentru toţi. S-a recunoscut, de asemenea, mai mult că democraţia este forma de guvernare care respectă cel mai mult cerinţele cetăţenilor în ceea ce priveşte demnitatea, libertatea şi egalitatea. Acestea sunt, într-adevăr, tendinţe promiţătoare, însă rapoartele reflectă şi realităţi lucide:
În primul rând, progresele în domeniul drepturilor omului şi a democraţiei au fost obţinute şi menţinute cu greu. În timp ce unele ţări au înregistrat progrese semnificative, altele au rămas în urmă iar o altă parte au înregistrat regrese.
După cum o demonstrează exemplele ce urmează, realizările ţărilor au variat considerabil, în dependenţă de factori cum ar fi gradul de angajament al guvernelor, capacitatea instituţională, amploarea corupţiei şi puterea societăţii civile.
În ianuarie 2006, Guvernarea Partidului Unităţii din Liberia, ales prin vot democratic, condus de Ellen Johnson-Sirleaf, prima femeie şef de stat din Africa, a luat locul Guvernului Naţional de Tranziţie din Liberia, care a fost un guvern provizoriu din 2003, de la sfârşitul dezastruosului război civil ce a durat 14 ani. Guvernul a întreprins paşi semnificativi în vederea remedierii carenţelor din trecut în ceea ce priveşte drepturile omului, inclusiv colaborarea cu parteneri internaţionali în scopul restabilirii sectorului justiţiei din ţară şi instituirii unui birou a apărătorului public în capitală. Preşedintele a demis sau a suspendat din funcţie câţiva funcţionari de stat corupţi. Comisia pentru Adevăr şi Reconciliere, creată în 2005 pentru a investiga încălcările drepturilor omului şi crimele de război comise în timpul războiului civil, a început colectarea declaraţiilor de la martori. În pofida acestui progres, Liberia s-a confruntat în continuare cu provocări importante în ceea ce priveşte drepturile omului, inclusiv un sistem judecătoresc slab, corupţie şi impunitate la nivel de funcţionari oficiali, violenţă pe bază de sexe şi sărăcie extremă, care a determinat munca copiilor.
Pe parcursul anului s-au redus în permanenţă omorurile de către forţele armate şi poliţie în zonele sensibile din punct de vedere politic ale Indoneziei. Cinzeci şi patru de alegeri, în mare parte libere şi corecte au avut loc la nivel de provincii, regenţă, district şi municipiu, îndeosebi în Decembrie în Aceh, când un fost comandant de armată a câştigat alegerile pentru funcţia de guvernator. Deşi violenţa religioasă din comunitate a scăzut în general, totuşi în unele zone acesta continua. Guvernul şi instanţele de judecată nu au putut face faţă abuzurilor drepturilor omului şi atrocităţii din trecut, nici în Indonezia şi nici în Timorul de Est.
Drepturile omului în Maroc au înregistrat un progres semnificativ, deşi au existat şi probleme. Guvernul a început să soluţioneze abuzurile anterioare ale drepturilor omului, oferind compensaţii prin intermediul Consiliului Consultativ al Drepturilor Omului pentru cazuri specifice de arest, dispariţie şi abuz din perioada 1956 - 1999. În luna martie guvernul a adoptat o lege împotriva torturii, totuşi sesizări privind tortura parvenite de la diferite organe ale forţelor de securitate au existat în continuare. În rândul oamenilor şi a presei au existat dezbateri largi şi foarte deschise, în pofida restricţiilor permanente asupra libertăţii presei şi a expresiei. Pe parcursul anului, guvernul a sancţionat câţiva jurnalişti care încălcau restricţiile asupra libertăţii expresiei, şi mulţi jurnalişti practicau auto-cenzura. Traficul de persoane, în special în scopul exploatării sexuale, şi munca copilului, rămâneau probleme care ridicau îngrijorări; totuşi, atât guvernul cât şi societatea civilă erau din ce în ce mai active în soluţionarea acestora.
În Republica Democratică Congo au fost organizate primele alegeri democratice prezidenţiale şi parlamentare din ultimii peste 45 de ani, punând capăt perioadei de tranziţie de trei ani de după războiul civil. A intrat în vigoare o nouă constituţie. Totuşi raportul privind drepturile omului lasă de dorit. Pe lângă faptul că au încins conflictul din est, unde controlul guvernului rămânea slab iar grupurile armate comiteau în continuare abuzuri, forţele securităţii guvernamentale din ţară au comis, de asemenea, abuzuri grave, fără a urma sancţiuni.
În Haiti, cetăţenii şi-au demonstrat angajamentul faţă de democraţie, mergând la alegeri de trei ori în 2006. peste 3,5 milioane de cetăţeni s-au înregistrat la vot şi un număr impresionant, estimat la peste 70 de procente din alegătorii înregistraţi au participat la primul tur al alegerilor prezidenţiale şi parlamentare din februarie. După un proces de alegeri relativ echilibrat şi fără violenţă, alegătorii l-au votat pe Preşedintele Rene Preval şi au ocupat 129 de fotolii parlamentare. În luna decembrie în Haiti au avut loc primele alegeri municipale în ultimii zece ani. Totuşi mai rămân încă multe de făcut în scopul restabilirii în întregime a statului de drept, inclusiv refacerea sistemului judiciar din Haiti, care este non-funcţional, instruirea repetată şi permanentă şi controlul Poliţiei Naţionale din Haiti.
În Ucraina, a continuat progresul important în ceea ce priveşte drepturile omului, realizat după Revoluţia Oranj. Alegerile parlamentare din martie 2006 au fost cele mai libere din ultimii 15 ani de independenţă. În ţară au continuat progresele în ceea ce priveşte libertatea presei, libertatea de asociere şi dezvoltarea societăţii civile. În pofida acestor realizări, rămân totuşi o serie de probleme grave, inclusiv corupţia în toate ramurile guvernării.
Deşi raportul privind drepturile omului în Kirgistan s-au ameliorat considerabil după alegerile democratice ale conducerii, din 2005, în 2006, o săptămână de proteste paşnice în masă s-au sfârşit cu adoptarea rapidă a unei constituţii modificate care oferea posibilitatea de controale reale şi echilibre. La finele lunii decembrie, totuşi, parlamentul a adoptat o altă constituţie, prin care a anulat multe controale şi echilibre de bază. Guvernul a hărţuit, de asemenea, organizaţiile neguvernamentale (ONG-uri) cu finanţare din străinătate.
În pofida angajamentului declarat al preşedintelui Musharraf faţă de tranziţia democratică şi „moderarea informată”, raportările Pakistanului privind drepturile omului rămân inadecvate. Au continuat restricţiile asupra libertăţii de deplasare, exprimare, asociere şi religie. Activişti provinciali şi oponenţi politici au continuat să dispară, mai ales în provinciile care treceau prin conflicte interne şi revolte. Forţele de securitate au continuat să comită omoruri extrajudiciare. Aresturile arbitrare şi tortura au rămas fenomene obişnuite. Corupţia s-a răspândit în întreaga guvernare şi în forţele de poliţie. Pe o notă pozitivă, în luna decembrie, Adunarea Naţională a adoptat şi Preşedintele Musharraf a semnat, Proiectul de lege pentru protecţia femeilor – fiind pentru prima dată în ultimii treizeci de ani, când guvernul Pakistanez a refuzat legi care sunt în detrimentul drepturilor femeilor. Legea modifică prevederea Hotărârii Hudood din 1979 privind violul şi adulterul, transferând violul din legea Pakistan Sharia în Codul Penal Pakistanez. Legea anulează, de asemenea, condiţia ca victimele violului să prezinte patru martori bărbaţi pentru putea fi înaintate acuzaţii.
Deşi în 2005 în Egipt au avut loc primele alegeri prezidenţiale pluri-partidiste, în 2006 solicitările oamenilor pentru o democratizare şi o responsabilitate mai mare a trezit uneori reacţii puternice din partea guvernului. Detenţia continuă a fostului candidat la alegerile prezidenţiale Ayman Nour au trezit o mare îngrijorare în ceea ce priveşte situaţia reformei politice şi democraţiei în ţară. Continuând o tendinţă începută în 2005, guvernul a arestat şi a reţinut sute de activişti afiliaţi la Breasla Musulmanilor, o tagmă interzisă dar tolerată, în general pentru perioade de câteva săptămâni. Doi judecători superiori au fost arestaţi în februarie, pentru a fi chestionaţi pentru faptul că au solicitat un sistem judiciar independent. Poliţia egipteană a arestat şi a reţinut peste 500 de activişti, pentru participarea la demonstraţii de susţinere a independenţei judiciare. În plus, au fost înregistrate cazuri grave de tortură din partea autorităţilor. Şi guvernul a arestat, reţinut şi abuzat câţiva autori de bloguri pe internet.
În Kazakstan, guvernul a limitat activitatea opoziţiei politice, adoptând condiţii de înregistrare oneroase şi împiedicând sau refuzând înregistrarea partidelor politice. Fuzionarea partidelor care sunt de partea guvernării au consolidat conducerea fermă a Partidului Otan a Preşedintelui Nazarbayev, lăsând mai puţin spaţiu pentru exprimarea viziunilor alternative şi susţinerea reformelor. Guvernul a hărţuit opoziţia politică prin acuzaţii motivate politic şi restricţii asupra libertăţii de asociere, a adoptat legi care limitau libertatea presei, şi hărţuiau ONG-urile.
Rusia a trecut printr-o centralizare continuă a puterii în domeniul puterii executive, inclusiv modificări la legile cu privire la alegeri şi o nouă legislaţie pentru partidele politice, prin care guvernului i se acordă puteri mari în ceea ce priveşte reglementarea, investigarea, restricţionarea şi chiar desfiinţarea partidelor. Tendinţele cum ar fi corupţia şi selectivitatea în aplicarea legii, presiunea politică asupra puterii judiciare şi restricţiile asupra ONG-urilor şi mass mediei, împreună cu Duma de Stat subordonată preşedintelui, au dus la slăbirea ulterioară a responsabilităţii guvernului. În Cecenia şi alte zone din Nordul Caucazului au continuat încălcări grave ale drepturilor omului, inclusiv omoruri ilegale şi abuzuri ale persoanelor civile de către forţele securităţii federale şi cele ale Republicii Cecene. Luptătorii rebeli au atacat cu bombe şi au făcut să dispară persoane din regiune, din considerente politice. Curtea Europeană a Drepturilor Omului a învinovăţit Rusia de aceste abuzuri.
În Venezuela, guvernul Chavez a consolidat în continuare puterea executivă. Guvernul a continuat hărţuirea opoziţiei şi ONG-urilor şi slăbirea independenţei judiciare. Observatorii internaţionali au calificat alegerile prezidenţiale din decembrie, în care Preşedintele Chavez a câştigat alegerile repetate cu 63 de procente din voturi, ca fiind în general libere şi corecte. În discursul său de inaugurare, preşedintele Chavez a solicitat Adunării Naţionale, în care partidele sale deţin 100 procente din fotolii, să-l învestească cu puterea de a conduce prin decret administrativ.
În Fiji şi Thailanda, militarii au răsturnat guvernele alese prin vot democratic.
O altă realitate trează este că insecuritatea cauzată de conflicte interne/sau externe poate ameninţa sau împiedica progresele în ceea ce priveşte drepturile omului şi guvernarea democratică.
În pofida angajamentului guvernului irakian de a susţine reconcilierea şi reconstrucţia naţională, de a respecta un curs electoral şi de a stabili un stat de drept, agravarea violenţei sectare şi actele de terorism au subminat dreptule omului şi progresul democratic pe parcursul anului 2006. Deşi constituţia şi legea irakiană oferă un cadrul solid pentru apărarea drepturilor omului, grupurile armate au atacat drepturile omului din două direcţii diferite: cei care-şi proclamau ostilitatea faţă de guvern – teroriştii Al-Qa'ida, rămăşiţe ireconciliabile ale regimului Ba'athist, şi insurgenţi care continuă atacurile partizane; şi membrii miliţiei Shi'a ai forţelor de securitate ale anumite ministere– aliaţi ai guvernului – care comiteau acte de tortură şi alte abuzuri.
Deşi Afghanistan-ul a făcut progrese importante în ceea ce priveşte drepturile omului, de la căderea Talibanului, în 2001, raportul pe ţară privind drepturile omului rămâne a fi inadecvat. Aceasta în mare parte din cauza instituţiilor centrale slabe şi a unei insurgenţe teribile: Talibanul, Al-Qa'ida, şi alte grupări extremiste au lansat atacuri împotriva oficialilor de la conducere, a forţelor de securitate, a ONG-urilor şi a altor persoane care acordau asistenţă şi a civililor neînarmaţi; şi numărul de sinucideri cu bombe, precum şi a atacurilor asupra şcolilor şi profesorilor, a crescut în mod dramatic pe parcursul anului. Au existat rapoarte permanente privind cazurile de arest şi detenţie arbitrară, omoruri extrajudiciare, tortură, şi condiţii de detenţie proaste. În lina decembrie Preşedintele Karzai a lansat un Plan de Acţiuni pentru Justiţia de tranziţie, menit să soluţioneze încălcările anterioare ale drepturilor omului şi să amelioreze capacitatea instituţională a sistemului de justiţie.
Paşii importanţi ai Libanului în ceea priveşte reforma de după asasinarea fostului Prim-ministru Rafiq Hariri şi retragerea ulterioară a trupelor Siriene după aproape trei decenii de ocupaţie, au fost împiedicaţi începând cu conflictul din iunie-august 2006 între Heizballah şi Israel. Înainte de începerea conflictului, guvernul Libanez începuse să înlăture multe din obstacolele care îngrădeau asocierea politică şi partidele. După ce Hizballah a intrat în Israel de pe teritoriul Libanez, răpind şi omorând câţiva soldaţi israelieni, forţele militare israeliene au răspuns intrând pe teritoriul libanez. Conflictul s-a sfârşit cu încetarea ostilităţii, susţinută de ONU. În pofida încetării ostilităţilor şi a acţiunilor militare ale Forţelor Armate Libaneze şi ale Forţelor provizorii ale ONU în sud, forţele miliţiei libaneze şi Hizballah au avut o influenţă semnificativă asupra multor regiuni ale ţării.
În Timorul de Est, multe ciocniri mortale dintre forţele apărării naţionale şi diferiţi disidenţi militari, poliţie şi forţe civile, au dus la o răspândire a violenţei provocate de grupările şi bandele criminale din capitală. La solicitarea guvernului, forţe din Australia, Noua Zelandă, Malesia, şi Portugalia şi-au asumat responsabilitatea pentru securitatea în capitală. La 25 august Misiunea Integrată a ONU pentru Timorul de Est a preluat responsabilităţile de menţinere a ordinii. Acest conflict intern a dus la dislocarea a aproximativ 150,000 de oameni, peste 15 procente din populaţia ţării.
În al treilea rând, în pofida progreselor obţinute în ceea ce priveşte drepturile omului şi principiile democratice în toate regiunile lumii, o mare parte a umanităţii încă continuă să trăiască cu frică, sperând însă la libertate.
În Ţările în care puterea a rămas concentrată în mâinile unor conducători iresponsabili – fie totalitari, fie autoritari – drepturile omului au fost încălcate în mod sistematic.
În 2006 Coreea de Nord a rămas în continuare una din cele mai izolate şi represive regimuri din lume. Regimul controlează aproape toate aspectele vieţilor cetăţenilor, denegând libertatea expresiei, libertatea presei, libertatea de întrunire şi asociere şi limitând libertatea de deplasare şi drepturile lucrătorilor. Constituţia prevede „libertatea convingerilor religioase”, însă, de facto, libertatea religioasă nu există. Aproximativ 150.000 – 200.000 de persoane, inclusiv prizonieri politici, au fost ţinuţi în lagăre de detenţie, iar mulţi prizonieri au murit din cauza torturii, a foamei şi bolilor.
Guvernul militar din Burma a recurs pe larg la execuţii, viol, tortură, detenţie arbitrară şi relocare forţată a unor sate întregi, locuite în special de minorităţi etnice, cu scopul de a menţine stăpânirea asupra puterii. Prizonierii şi deţinuţii erau supuşi abuzurilor şi ţinuţi în condiţii aspre, care prezentau pericol pentru viaţă. A continuat supravegherea, hărţuirea şi detenţia activiştilor politici; Laureatul premiului Nobel şi liderul de opoziţie Aung San Suu Kyi a rămas în detenţie izolată, în arest la domiciliu, şi peste 1.100 de prizonieri politici s-au ofilit în închisoare. Munca forţată, traficul de persoane, conscripţia soldaţilor copii şi discriminarea religioasă au rămas pe larg răspândite. Guvernul a convocat din nou o Convenţie Naţională fictivă, alegând cu grijă delegaţii şi interzicând dezbaterile libere. Propusă ca parte a „unei carte a democraţiei”, convenţia a fost menită să anuleze rezultatele alegerii din 1990 şi să adopte o nouă constituţie, prietenoasă regimului. Guvernarea proastă, distructivă şi crudă a regimului a dus, de asemenea, la un număr mare de refugiaţi, răspândirea bolilor infecţioase şi trafic de droguri şi fiinţe umane în ţările din vecinătate.
Guvernul iranian a încălcat în mod flagrant libertatea de expresie şi de întrunire, intensificând aplicarea măsurilor severe împotriva disidenţilor, a jurnaliştilor şi reformatorilor – măsuri caracterizate prin aresturi şi detenţii arbitrare, tortură, dispariţii, utilizarea excesivă a forţei şi refuzul răspândit pentru procesele de judecată publice corecte. Guvernul a reţinut şi a abuzat în continuare persoane din comunitatea Bahais şi alte minorităţi religioase şi a găzduit o conferinţă care a fost condamnată pe larg şi în care a fost negată existenţa Holocaustului. În perioada dinaintea alegerilor Adunării Experţilor din Iran, de la 15 decembrie, peste două treimi din cei care au candidat la alegeri, inclusiv candidaţii femei – au fost discalificaţi, astfel încât la multe fotolii a candidat un singur pretendent. Sute de candidaţi la alegerile municipale din întreaga ţară au fost de asemenea discalificaţi. Guvernul în continuare nu a luat în serios chemările naţionale şi internaţionale la o guvernare responsabilă în 2006, susţinând mişcările teroriste din Siria şi Liban, şi chemând la distrugerea unui stat membru al ONU.
În Zimbabwe, guvernul Mugabe a continuat încălcările drepturilor omului sub toate aspectele. Corupţia în rândul oficialilor şi impunitatea au fost pe larg răspândite. Legea cu privire la Secretele Oficiale şi Legea cu privire la Ordinea şi Securitatea Publică au rămas în vigoare, limitând cu asprime libertăţile civile. În alegerile parlamentare suplimentare şi alegerile rurale în consiliile districtuale din 2006, prin manipularea procesului electoral de către guvern, alegătorii au fost privaţi de dreptul la vot şi rezultatele alegerilor au fost falsificate în favoarea candidaţilor partidului de guvernământ. Predominarea partidul de guvernământ a permis efectuarea modificărilor în constituţie, fără consultarea pe larg a publicului. Forţele de securitate au hărţuit, au bătut şi au arestat în mod arbitrar criticii guvernării şi susţinătorii opoziţiei. Distrugerea gospodăriilor şi sechestrarea proprietăţilor a continuat, fiind uneori însoţită de violenţă. Campania de evacuare forţată din casă din timpul Operaţiunii de restabilire a ordinii, a lăsat 700.000 de oameni fără case, având o amploare mai mică. Guvernul a intervenit în eforturile organizaţiilor umanitare de a oferi asistenţă. În luna decembrie Mugabe şi supuşii săi au propus prelungirea mandatului său pentru doi ani, prin suspendarea alegerilor prezidenţiale până-n 2010.
În Cuba, guvernul condus temporar de Raul Castro din cauza bolii lui Fidel Castro, a continuat să încalce toate drepturile cetăţenilor săi, inclusiv dreptul fundamental de a schimba guvernul pe cale paşnică şi de a critica revoluţia liderilor săi. În 2006, guvernul a sporit hărţuirea disidenţilor şi altor cetăţeni consideraţi o ameninţare pentru guvern, adesea prin acţiuni ale mafiei numite „acte de repudiere”, care implicau abuz verbal şi atacuri fizice. Bătăile şi abuzul faţă de deţinuţi şi prizonieri au avut loc fără a fi pedepsite. Chiar dacă au fost efectuate câteva eliberări simbolice de deţinuţi în timpul anului, cel puţin 283 prizonieri şi deţinuţi politici erau în închisori la sfârşitul anului, inclusiv 59 din 75 de activişti pentru democraţie şi drepturile omului închişi în represiunile din martie 2003.
Activitatea guvernului chinez în domeniul drepturilor omului s-a nu a fost eficientă în unele regiuni în 2006. A crescut numărul cazurilor de profil înalt care implicau monitorizarea, hărţuirea, detenţia şi trimiterea la închisoare a activiştilor politici şi religioşi, a jurnaliştilor şi scriitorilor precum şi a avocaţilor care încercau să-şi exercite drepturile conform legii. Unii membri ai familiilor acestora au fost, de asemenea, hărţuiţi şi reţinuţi. A continuat un număr mare de demonstraţii în masă şi proteste care solicitau examinarea plângerilor. În unele cazuri, acestea au fost suprimate cu violenţă. Au fost impuse noi controale ale guvernului asupra: ONG-urilor, mass media, inclusiv mijloacelor mass media on line şi asupra instanţelor de judecată şi judecătorilor. Suprimarea grupurilor religioase şi a grupurilor minoritare neînregistrate, în special, Uighur şi Tibetanii, continuă să fie o problemă serioasă.
În Belarus, guvernul lui Lukaşenko a continuat şi şi-a intensificat politicile represive. Alegerile prezidenţiale din martie au fost un eşec grav. Aproape 1000 de oameni au fost arestaţi într-o represiune a protestelor publice împotriva rezultatelor alegerilor şi mulţi au fost condamnaţi la scurte perioade de detenţie închisoare. Mai mulţi activişti şi membri ai opoziţiei, inclusiv Alexandr Kozulin, care a candidat împotriva lui Lukaşenko în cursa prezidenţială, au fost condamnaţi la închisoare pentru 2 - 5 ani.
Guvernul din Eritreea a continuat să fie unul din cele mai represive în Africa Sub-Saharană, iar situaţia drepturilor omului s-a înrăutăţit în 2006. Forţele de securitate ale guvernului au efectuat omoruri extra-judiciare; au existat sesizări credibile despre faptul că forţele de securitate au împuşcat oameni care încercau să treacă hotarul cu Etiopia. Guvernul a dus „la bun sfârşit” campania de arestare a celor urmăriţi de serviciile naţionale precum şi a rudelor acestora. De asemenea, au existat relatări credibile indicând că unii din cei arestaţi au fost torturaţi. Aşa cum a făcut în 2005, guvernul a ordonat câtorva ONG-uri umanitare internaţionale să părăsească ţara, în pofida unei secete severe în regiunea Cornului Africii. Libertatea religioasă a continuat să fie limitată de restricţii severe.
Cea de-a patra realitate serioasă este că pe măsură ce creşte promovarea la nivel global a libertăţii personale şi politice, aceasta este întâlnită cu o rezistenţă crescândă de către cei care se simt ameninţaţi de schimbările în politică şi în societate.
Apărătorii drepturilor omului şi organizaţiile ne-guvernamentale sunt esenţiale pentru succesul unei naţiuni. În lumea contemporană, problemele cu care se confruntă statele sunt prea complexe chiar şi pentru cele mai puternice din ele, pentru ca acestea să le poată rezolva. Contribuţiile societăţii civile şi libera circulaţie a ideilor şi informaţiei sunt cruciale în abordarea unui şir de dificultăţi naţionale şi internaţionale. Limitarea spaţiului politic al ONG-urilor şi a dezbaterilor publice împiedică dezvoltarea societăţii.
În fiecare regiune de pe glob în 2006, au fost guverne care soluţionau cererile în creştere de libertate personală şi politică, fără a-şi accepta obligaţiile faţă de popor şi oprimându-i pe cei care militau pentru drepturile omului şi care expuneau abuzurile, cum ar fi organizaţiile ne-guvernamentale şi mass media independente, inclusiv Internetul. Un număr deranjator de ţări au aprobat sau au aplicat selectiv legi şi regulamente împotriva ONG-urilor şi jurnaliştilor. ONG-urile şi jurnaliştii au mai fost supuşi unor măsuri extra-legale, adesea de către atacatori necunoscuţi. De exemplu:
În Rusia, în aprilie 2006 a intrat în vigoare o nouă lege cu privire la ONG-uri, care prevede nişte cerinţe de înregistrare mai riguroase pentru ONG-uri, monitorizarea strictă a organizaţiilor, cerinţe extinse şi dificile de raportare despre programe şi activităţi şi împuternicirea Serviciului Federal de Înregistrare de a refuza înregistrarea sau a închide organizaţia în baza unor criterii vagi şi subiective. Libertatea exprimării şi independenţa mass media au scăzut din cauza presiunii şi restricţiilor impuse de stat. În luna octombrie, persoane necunoscute au ucis-o pe apărătoarea drepturilor omului Anna Politkovskaia, o jurnalistă de excepţie cunoscută pentru scrierea sa critică despre abuzurile asupra drepturilor omului din Cecenia. Guvernul şi-a folosit controlul asupra tuturor posturilor naţionale de televiziune şi radio, precum şi asupra majorităţii posturilor regionale de influenţă, pentru a limita accesul la informaţia considerată importantă.
În Belarus, inspecţiile fiscale împovărătoare şi cerinţele de înregistrare a ONG-urilor fac funcţionarea organizaţiilor societăţii civile dificilă, iar atacurile împotriva membrilor mass media independente au continuat. În noiembrie, activistul pro-democraţie Dmitrii Daşkevici a fost condamnat la 18 luni de închisoare pentru conducerea unei organizaţii ne-guvernamentale neînregistrate.
Guvernul Kazahstanului a înregistrat partidul de opoziţie True Ak Zhol după ce a fost ucis unul din conducătorii săi, Sarsenbaili, şi a interpretat în mod restrictiv Articolul 5 al Constituţiei de a suspenda activităţile de instruire non-partizană ale partidelor politice finanţate din exterior, afirmând că acordarea informaţiei este echivalentă cu finanţarea partidelor politice. În iulie, Preşedintele Nazarbaev a semnat introducerea în lege a unor amendamente restrictive asupra mass media, care au fost considerate un pas înapoi de Reprezentantul pentru libertatea mass media al Organizaţiei pentru Securitate şi Cooperare în Europa. Guvernul a continuat să folosească legi restrictive privind calomnia pentru a amenda, condamna şi suspenda ediţiile mass media, jurnaliştii şi criticii. În aprilie, un membru al unei ediţii periodice suspendate a fost bătut cu brutalitate.
Libertatea de exprimare, asociere şi adunare sunt limitate puternic în Turkmenistan, iar guvernul a încercat să controleze toată activitatea ONG-urilor. Televiziunea de origine străină prin satelit este accesibilă în toată ţara, dar guvernul a controlat toate mass media naţionale, iar jurnaliştilor locali le-a fost interzis orice contact cu străinii fără permisiune specială. Prin intermediul Telecom-ului turkmen, gestionat de către stat, a fost oferit acces foarte limitat la Internet; nu au fost permise conturi noi în capitală începând cu septembrie 2002. În august, guvernul i-a arestat pe jurnaliştii Ogulspapar Myradova, Annakurban Amanklichev, şi Sapardurdy Hajiyev şi i-a condamnat la 6-7 ani de închisoare pentru posesia de arme, într-un proces închis, desfăşurat în grabă. În septembrie, Myradova, corespondent al Radio Europa Liberă/Radio Libertatea, a decedat în închisoare în circumstanţe suspicioase. ONG-urile au declarat că ea şi două colege ale sale au fost torturate vara în timpul detenţiei, pentru a scoate de la ele mărturii privind posesia armelor. La 21 decembrie, Preşedintele Saparmurat Niyazov a murit.
Guvernul Uzbekistanului a încercat să controleze activitatea majorităţii ONG-urilor şi a închis peste 200 de organizaţii ale societăţii civile, inclusiv ONG-uri internaţionale care funcţionează în ţară, invocând pretinse încălcări ale legii. Jurnaliştii independenţi şi activiştii pentru drepturile omului au continuat să fie persecutaţi.
Guvernul sirian a controlat strict diseminarea informaţiei şi a interzis critica guvernului şi discuţiile despre problemele sectelor, inclusiv drepturile religioase şi cele ale minorităţilor. Au existat detenţii şi maltratări pentru exprimările individuale de opinie care au încălcat aceste restricţii, de exemplu, arestul din februarie al jurnalistului Adel Mahfouz, după ce acesta a chemat la dialogul inter-religios în urma controverselor vizavi de reprezentarea Profetului Mohammed în desene animate. Guvernul s-a bazat pe mijloacele sale de presă şi pe legile privind publicaţiile, pe codul penal şi pe Legea de urgenţă pentru a cenzura accesul la Internet, şi a limitat mass media electronice. De asemenea, a avut loc hărţuirea activiştilor interni pentru drepturile omului, inclusiv supravegherea sistematică strictă şi impunerea interdicţiilor de călătorie atunci când aceştia vroiau să participe la ateliere de lucru şi la conferinţe în afara ţării.
În Iran, libertatea presei a fost întotdeauna la un nivel limitat, deoarece guvernul a închis ziarele independente Shargh şi Iran, a blocat accesul la site-urile de ştiri din Internet, inclusiv New York Times şi BBC Farsi şi i-a băgat în închisoare pe jurnalişti şi pe bloggeri. Autorităţile au folosit interdicţii de părăsire a ţării ca o armă împotriva jurnaliştilor.
În Burundi, a crescut numărul arestărilor, deţinuţilor şi cazurilor de intimidare a jurnaliştilor şi activiştilor pentru drepturile omului realizate de către guvern; printre multe alte persoane, poliţia l-a arestat şi deţinut timp de câteva luni pe preşedintele celei mai importante organizaţii non-guvernamentale anti-corupţie din ţară. Guvernatorul unei provincii a numit cea mai importantă organizaţie ne-guvernamentală din ţară pentru protecţia drepturilor omului, Liga Iteka, un duşman al păcii, iar în noiembrie un oficial de stat a anunţat că 32 de ONG-uri internaţionale înregistrate din ţară puteau fi expulzate pentru neprezentarea unor rapoarte anuale obligatorii guvernului.
În Rwanda, a existat o atmosferă restrictivă pentru funcţionarea societăţii civile. ONG-urile naţionale şi internaţionale sunt obligate prin lege să se înregistreze în fiecare an şi să furnizeze rapoarte guvernului privind activităţile lor. Autorităţile au cerut unor ONG-uri să obţină autorizaţie de stat pentru unele proiecte înainte de a li se permite accesul la fondurile finanţatorilor internaţionali. În plus, toate ONG-urile au trebuit să adere la un colectiv care trebuia să le gestioneze activităţile.
Guvernul din Venezuela a continuat să hărţuiască şi să intimideze grupurile societăţii civile, în special, pe liderii ONG-ului Sumate, al cărui rol este cel de câine de pază în timpul alegerilor şi al cărui proces de judecată sub învinuiri de conspiraţie şi trădare pentru acceptarea unui grant extern a fost permanent amânat, dar continuă să atârne de asupra capetelor lor. La sfârşitul anului, Adunarea Naţională examina un proiect de lege, care, dacă va fi implementată, ar spori controlul guvernului asupra finanţării ONG-urilor şi ar limita posibilităţile ONG-urilor de a activa în domeniile drepturilor omului sau promovării democraţiei. Amendamentele la codul penal care impun condamnări la închisoare pentru insultarea demnitarilor publici şi atacurile violente asupra jurnaliştilor au contribuit la un climat de auto-cenzură. Guvernul şi-a extins hărţuirea asupra publicaţiilor de ştiri independente şi de opoziţie. În decembrie, Preşedintele Chavez a anunţat că guvernul nu va reînnoi licenţa de difuzare a Radio Caracas Television, prima reţea comercială de televiziune din ţară. Guvernul a acuzat proprietarii reţelei, de vânzare a afacerilor şi de încălcare a încrederii publice.
În China, ONG-urile naţionale şi internaţionale au continuat să se confrunte cu supraveghere şi restricţii sporite. Către sfârşitul anului 2006, Reporterii fără Frontiere au declarat că 31 de jurnalişti şi 51 de publicişti prin Internet se aflau în închisoare. În timp ce guvernul încuraja utilizarea Internet-ului, el a mai întreprins măsuri pentru a monitoriza utilizarea acestuia, pentru a controla conţinutul, a limita informaţia şi a-i pedepsi pe cei care încălcau regulamentele. Guvernul a impus cerinţe mai stricte pentru înregistrarea web site-urilor, a consolidat controlul oficial asupra conţinutului on-line şi a extins definiţia conţinutului on-line ilegal. Guvernul a blocat sistematic accesul la site-urile pe care le considera controversate, iar autorităţile au început să folosească tehnologii mai sofisticate care permit blocarea selectivă a unor conţinuturi fără a bloca site-ul în întregime.
Vietnam a continuat să monitorizeze şi să limiteze Internetul, blocând site-urile internaţionale privind drepturile omului şi cele de ştiri. Legile permit cetăţenilor să se plângă deschis de guvernare ineficientă şi de corupţie, dar guvernul a continuat să interzică presei să scrie articole care puneau în discuţie rolul Partidului Comunist, care promovau pluralismul sau democraţia multi-partid sau puneau în discuţie politica privind drepturile omului. Guvernul interzice accesul direct la Internet prin intermediul Prestatorilor independenţi de servicii şi obligă proprietarii cyber cafe-urilor să înregistreze informaţia personală a clienţilor lor şi a site-urilor vizitate. Guvernul a eliberat câţiva disidenţi politici şi religioşi de profil înalt, printre care şi Dr. Pham Hong Son, închis pentru traducerea unor articole despre democraţie şi diseminarea acestora prin Internet.
Genocidul a fost cea mai groaznică realitate dintre toate
La aproape 60 de ani de la adoptarea Declaraţiei Universale a Drepturilor Omului de către ONU – ca o expresie a conştiinţei îngrozite a oamenilor de monstruozitatea Holocaustului şi represaliilor celui de - Al Doilea Război Mondial, genocidul a continuat să facă ravagii în regiunea Darfur din Sudan.
În pofida Tratatului de Pace comprehensiv din 2005 care punea capăt războiului civil dintre nord şi sud, ce a durat 22 ani, şi necătând instituirea unei unităţi guvernamentale în acel an, în Sudan conflictul a continuat, cu mai multe consecinţe catastrofale în Darfur. Guvernul sudanez şi miliţia supusă guvernului poartă responsabilitate pentru genocidul din Darfur, şi toate părţile la conflagraţie au comis abuzuri serioase, incluzând ucideri în masă a civililor, violul ca un instrument de război, torturi sistematice, furt, şi recrutarea soldaţilor copii. Către sfârşitul anului 2006, conflictul Darfur a rezultat în cel puţin 200,000 decese de civili şi două milioane de soldaţi dislocaţi de lupte. Circa 234,000 refugiaţi au căutat azil în statul vecin Chad. Republica Africană s-a confruntat cu un conflict etnic violent de-a lungul frontierei cu Sudan.
În pofida faptului că şi-au declarat suportul pentru cadrul Addis Ababa, guvernul sudanez a refuzat în mod public intervenţia forţelor internaţionale în Darfur şi şi-a reînnoit forţele de ofensivă în ultima jumătate a anului 2006. Condiţiile de securitate proaste a impus unele ONG-uri internaţionale şi umanitare să-şi retragă sau să suspendeze operaţiunile.
Apărarea şi apărătorii
Din moment ce marea promisiune a Declaraţiei Universale a Drepturilor Omului a ONU se realizează, comunitatea internaţională — şi în special democraţiile din lume — nu pot accepta faptul că realităţile crude de astăzi nu pot fi supuse schimbărilor. Într-adevăr, acestea ne îndeamnă să ne alăturăm acelor care lucrează pentru demnitatea umană şi reforme politice.
În 2006 eforturile curajoase ale apărătorilor drepturilor omului au fost scoase în evidenţă de către guvernele democratice:
Rezoluţiile pe ţară adoptate de către Adunarea Generală a Naţiunilor Unite în 2006, au subliniat necesitatea de a proteja apărătorii drepturilor omului în Iran, Belarus, Coreea de Nord şi Burma.
Fondul Naţiunilor Unite pentru Democraţie, apărut dintr-o idee prezentată Adunării Generale în 2004 de către Preşedintele Bush, şi constituit în 2005 şi-a finalizat primul an de activitate cu succes. Consiliul a aprobat acordarea de finanţare pentru 125 proiecte din peste 1,300 solicitări prezentate de peste 100 ţări – plata în granturi a peste 35 milioane dolari SUA, în cea mai mare parte organizaţiilor societăţii civile pro-democratice.
La nivel regional, în iunie 2006 Adunarea Generală a Organizaţiei Statelor Americane (OSA) au adoptat Declaraţia de la Santo Domingo, un angajament multilateral al statelor din regiune de a "garanta libertatea fiecărei persoane de a se bucura de libertatea de expresie, inclusiv de accesul la dezbateri politice necenzurate schimbul liber de idei prin intermediul oricăror forme de mass media, inclusiv Internetul." Ministerele Afacerilor Externe şi-au declarat de asemenea angajamentul de a dezvolta şi încuraja în acest scop strategiile şi cele mai bune practici.
Unitatea Comisiei Inter-Americane pentru Drepturile Omului a OSA au elaborat un raport privind problemele serioase pe care le întâmpină în unele ţări, accentuând necesitatea ca guvernele să le susţină activitatea.
Înainte de luna iulie, când va avea loc Adunarea Şefilor de Stat a Uniunii Africane, organizaţii ale societăţii civile din 19 state africane s-au întâlnit în Banjul, Gambia, pentru a elabora recomandări liderilor care vor fi prezenţi la summit, privind rolul societăţii civile în Mecanismul de Determinare a gradului de îndeplinire a obligaţiilor asumate prin tratate internaţionale, a căilor de îmbunătăţire a accesului societăţii civile la informaţie, şi în revizuirea legii cu privire la cetăţenie, care stimulează discriminarea. Aceste recomandări au fost adoptate în cadrul summit-ului.
În regiunea mai întinsă a Estului Mijlociu şi Americii de Nord, Forumul pentru Viitor, organizat în Iordan, la Marea Moartă, a adunat autorităţile guvernamentale şi societatea civilă din regiune, împreună cu parteneri din grupul G-8. Circa 50 lideri ai societăţii civile reprezentând sute de organizaţii din 16 ţări din regiune au participat la discuţii privind supremaţia legii, transparenţa, împuternicirea femeilor şi tinerilor şi mediul legal pentru organizaţiile societăţii civile. Aceştia au discutat de asemenea soluţii de consolidare a reformei prin stabilirea unor mecanisme de aplicare a recomandărilor. Urmează de îndeplinit cea mai grea sarcină--adoptarea şi implementarea recomandărilor promovate de societatea civilă. Forumul a ajutat la deschiderea spaţiului politic care nu a existat până atunci pentru organizaţiile societăţii civile - de a colabora şi interacţiona cu administraţiile locale.
Marcând Ziua Internaţională a Drepturilor Omului în decembrie 2006, Secretarul de Stat Rice a lansat două iniţiative importante ale SUA, de a susţine apărătorii drepturilor omului şi ai democraţiei:
Ea a anunţat crearea unui Fond pentru Apărătorii Drepturilor Omului, care va fi administrat de către Departamentul de Stat, care va oferi granturi mici pentru a ajuta apărătorii drepturilor omului care întâmpină necesităţi speciale, în legătură cu represiunea din partea guvernului. Această finanţare ar putea merge la acoperirea cheltuielilor pentru apărare, servicii medicale, sau nevoile apăsătoare ale familiilor activiştilor.
Secretarul Rice a făcut publice de asemenea zece principii călăuzitoare pentru ONG-uri, privind tratamentul din partea guvernelor sau a organizaţiilor non-guvernamentale. Aceste principii fundamentale vor călăuzi tratamentul guvernului SUA faţă de ONG-uri, aşi vor fi utilizate de asemenea pentru a aprecia acţiunile altor guverne. Principiile au scopul au scopul de a completa documentele ONU şi alte acte internaţionale mai ample şi mai detaliate, privind apărătorii drepturilor omului şi pot ajuta la obţinerea susţinerii în întreaga lume a ONG-urilor reprimate, servind ca o sursă utilă pentru guverne, organizaţii internaţionale, grupuri ale societăţii civile şi jurnalişti.
Atunci când democraţiile susţin munca militanţilor pentru drepturile omului şi a organizaţiilor societăţii civile, noi ajutăm bărbaţii şi femeile din ţările din toată lumea să-şi determine singuri destinele in, bucurându-se de libertate totală. În acest fel, noi ajutăm la construirea unei lumi mai sigure, mai bune pentru toţi.
Noi trebuie să protejăm apărătorii, deoarece ei sun agenţi ai schimbărilor democratice ce aduc pace.
MOLDOVA
Rapoarte pe ţară privind Practicile Drepturilor Omului - 2006
Oferite de Biroul pentru Democraţie, Drepturile Omului şi Muncă
6 Martie, 2007
Moldova este o republică parlamentară, cu o populaţie de aproximativ 3,39 milioane locuitori, fără cei 580 mii care locuiesc în Transnistria – regiune controlată de separatişti. Constituţia prevede o guvernare cu reprezentare pluripartidistă, puterea fiind divizată între preşedinte, cabinet, parlament unicameral şi justiţie. Alegerile parlamentare din martie 2005, în general, s-au conformat în cea mai mare parte standardelor internaţionale prevăzute pentru alegerile democratice. În aprilie 2005, parlamentul l-a reales pe liderul Partidului Comunist Vladimir Voronin în funcţia de preşedinte pentru al doilea termen. În anul 1990, elementele separatiste susţinute de forţele armate ruseşti din regiune au proclamat o „Republică Moldovenească Nistreană” la estul râului Nistru, de-a lungul graniţei cu Ucraina. Guvernul nu deţine controlul asupra acestei regiuni. În continuare, dacă nu este stipulat altfel, orice referiri exclud regiunea separatistă. Alegerile din martie 2005 nu au avut loc în regiunea situată la est de râul Nistru; Totuşi, peste 8000 de alegători au avut posibilitatea să voteze la secţiile de votare plasate de către guvern pe teritoriul controlat de guvern. În linii generale, autorităţile civile au menţinut controlul efectiv asupra forţelor de securitate.
În general, guvernul a respectat drepturile omului de care se bucură cetăţenii; totuşi, au existat pe alocuri şi anumite probleme. Forţele de ordine tratează cu violenţă persoanele aflate în arest, în unele cazuri nu au fost anunţate rudele celor deţinuţi, iar condiţiile din închisori rămân a fi aspre. Alte probleme au inclus hărţuirea şi intimidarea selectivă a opoziţiei de către autorităţi; corupţia în rândurile poliţiei şi organelor judecătoreşti; monitorizarea activiştilor politici de către forţele de securitate prin interceptarea apelurilor telefonice şi întotdeauna percheziţii ilegale; intimidarea jurnaliştilor; obstacole în înregistrarea oficială a unor grupuri religioase; violenţă şi discriminare socială persistentă împotriva femeilor şi copiilor; trafic de femei şi fete în scopuri de exploatare sexuală; discriminarea romilor; restricţii impuse asupra drepturilor angajaţilor şi munca copilului.
Există puţine date despre situaţia drepturilor omului în Transnistria. Dreptul cetăţenilor de a schimba guvernul a fost limitat iar autorităţile s-au implicat în posibilitatea locuitorilor de a vota. După cum s-a raportat, autorităţile au continuat să utilizeze tortura şi arestul şi detenţia arbitrară; condiţiile din penitenciare au rămas aspre, iar doi membri ai aşa-zisului grup Ilaşcu au rămas în închisoare, în pofida deciziei emise în favoarea lor, în iulie 2004, de Curtea Europeană pentru Drepturile Omului. Autorităţile transnistrene au continuat să hărţuiască mijloacele mass-media independente şi legislatorii din opoziţie, să limiteze libertatea de asociere şi de religie, şi să discrimineze vorbitorii de limbă română.
RESPECTAREA DREPTURILOR OMULUI
Secţiunea 1 Respectarea integrităţii persoanei, inclusiv a libertăţii în ceea ce ţine de:
a. Privare arbitrară sau ilegală de viaţă
Nu au fost relatate cazuri precum că guvernul sau agenţii acestuia au comis ucideri arbitrare sau ilegale în ţară sau în regiunea separatistă Transnistria.
b. Dispariţie
În decursul anului nu au fost raportate cazuri de dispariţii din motive politice. A continuat fără rezultate anchetarea de către poliţie a dispariţiei lui Serghei Gavrilov, în iulie 2004, care a fost întemniţat în Transnistria la începutul anilor 1990 şi care se presupune că a asistat la tratamentul inuman faţă de membrii „grupului Ilaşcu”.
c. Tortura şi alt tratament sau pedeapsă crudă, inumană sau degradantă
Legea interzice astfel de practici; totuşi, au fost raportate cazuri credibile când poliţiştii au efectuat arestări cu aplicarea unor metode de interogare crude şi degradante şi că gardienii îi supun pe deţinuţi violenţei fizice. În iunie 2005, parlamentul a aprobat o lege care declară tortura infracţiune penală.
În decursul anului Organizaţiile non-guvernamentale (ONG) au raportat câteva cazuri de tratament crud, inuman sau degradant al deţinuţilor şi persoanelor reţinute. Spre deosebire de anul 2005, nu au fost raportate noi cazuri de violenţă fizică aplicată de către poliţişti romilor (vezi secţiunea 1.d.).
La 4 aprilie, CEDO a emis o decizie unanimă în favoarea lui Mihai Corsacov, care a acuzat de tortură doi ofiţeri de poliţie. Corsacov a fost arestat în 1998 pentru furt şi a declarat că A. Tulbu şi V. Tubceac l-au agresat fizic, aplicându-i lovituri cu mâinile, picioarele, şi bastoanele. În urma vătămărilor cauzate, acesta a petrecut 70 zile în spital. Mama lui Corsacov a iniţiat un caz împotriva poliţiei; ancheta a durat mai mult de trei ani, iar cazul a fost închis şi redeschis de 12 ori. CEDO a emis o decizie care prevede că Corsacov a fost victimă a torturii aplicate de către poliţie, şi au declarat că tortura a fost "o formă exclusiv represivă de maltratare." Aceasta a fost prima decizie de acest fel emisă de CEDO privind tortura aplicată de către poliţişti în ţară. În decizia sa din luna aprilie, CEDO a constatat de asemenea că procuratura generală a eşuat în anchetarea eficientă a plângerilor lui Corsacov şi l-a lipsit de orice remediu împotriva maltratării, refuzându-i intentarea unui dosar penal împotriva ofiţerilor de poliţie. În septembrie, procuratura generală a intentat un dosar penal, înaintând acuzaţii celor doi ofiţeri de poliţie.
Din relatările Amnesty International (AI), procuratura generală a refuzat să înainteze acuzaţii celor doi poliţişti care conform plângerilor persoanelor vătămate i-au torturat pe Vitalii Kolibaba la 25 aprilie şi pe Serghei Gurgurov în octombrie 2005. Kolibaba, care a fost arestat la 21 aprilie, a declarat că a fost bătut după ce a fost spânzurat de o bară prinsă între genunchi şi. Mai târziu, în celula în care era deţinut, acesta a încercat să se sinucidă. Kolibaba a fost eliberat la 15 mai în urma demersurilor AI către autorităţi. În luna decembrie, Kolibaba a depus o plângere la CEDO.
Condiţiile din închisori şi centrele de detenţie
Condiţiile din majoritatea închisorilor din ţară şi din regiunea separatistă Transnistria au rămas aspre, iar în unele cazuri chiar periculoase pentru viaţă, din cauza supra-populării. Dimensiunile celulelor nu corespund cerinţelor legale locale sau standardelor internaţionale. Incidenţa malnutriţiei şi bolilor, în special, a tuberculozei este înaltă în toate închisorile. Condiţiile sunt deosebit de aspre în instituţiile pentru persoane în aşteptarea procesului de judecată sau a sentinţei. La 12 iulie, un deţinut a murit în spital după ce a fost bătut de un grup de ofiţeri de poliţie, în timp ce se afla în aşteptarea procesului. Procuratura generală a iniţiat ancheta penală pentru determinarea vinovaţilor. Alte persoane reţinute s-au plâns de faptul că nu li s-a dat hrană şi apă şi că au fost ţinuţi în încăperi subterane, fără asistenţă medicală, aer proaspăt sau ventilaţie, sau fără canalizarea corespunzătoare.
În iunie 2005, într-o o închisoare din Tiraspol (Transnistria), câteva sute de deţinuţi au protestat împotriva condiţiilor de detenţie şi tratament. Mai târziu, reprezentanţi ai Organizaţiei pentru Securitate şi Cooperare în Europa (OSCE) au primit permisiunea de a vizita închisoarea, în care condiţiile continuau să fie aspre.
La 14 august, 170 deţinuţi din închisoarea din Leova, situată la 80 kilometri sud-vest de Chişinău, au iniţiat o grevă a foamei cu durata de patru zile în semn de protest împotriva suprapopulării, insuficienţei de apă potabilă, încălcării dreptului acestora la întâlniri private cu avocaţii, abuzului fizic şi intimidării. Ministerul Justiţiei a confirmat existenţa problemelor în închisoare şi au declarat că acestea se datorau finanţării insuficiente. Oficiul local al Comisiei Internaţionale Helsinki a raportat că autorităţile le-au refuzat permisiunea de a vizita închisoarea din Leova în timpul protestelor. La 15 septembrie, o misiune a Comitetului Helsinki au confirmat că autorităţile închisorii au separate deţinuţii în două grupuri: deţinuţi care cooperează îndeaproape cu autorităţile, şi deţinuţi care se plâng de condiţiile precare.
În timpul anului, închisoarea din Bender a rămas deconectată de la serviciile municipale de aprovizionare cu apă şi energie electrică. Autorităţile închisorii au folosit un generator pentru aprovizionarea cu energie electrică iar Departamentul Penitenciare a aranjat furnizare specială de apă şi veceuri improvizate afară pentru cei 113 deţinuţi din închisoare. În 2003, autorităţile oraşului Bender au deconectat închisoarea de la sistemul de aprovizionare cu apă şi de la cel de canalizare, din frica de contaminare de la deţinuţii infectaţi cu tuberculoză. Comitetul Helsinki a reprezentat nouă deţinuţi care au depus cereri de acţionare în judecată cerând compensare pentru condiţiile de detenţie precare. Directorul Departamentului Penitenciare a negat faptul că închisoarea primea apă potabilă din Bender şi a declarat că toţi deţinuţii infectaţi cu tuberculoză au fost anterior transferaţi la altă închisoare.
În cazul lui Valeriu Pasat, fostul ministru al apărării, autorităţile penitenciarului au refuzat în repetate rânduri să se conformeze celor trei hotărâri judecătoreşti, care oferă permisiunea ca Pasat să fie examinat de o comisie medicală independentă. În schimb, acesta a fost examinat de medicii Ministerului Afacerilor Interne în prezenţa poliţiei (vezi secţiunea 1.d. şi 1.e.).
Reţinuţii care aşteptau şedinţa de judecată, erau ţinuţi de obicei separat de deţinuţii condamnaţi, cu toate acestea au fost înregistrate cazuri când deţinuţii condamnaţi au rămas în izolatoare de detenţie preventivă din cauza supra-aglomerării. Copiii condamnaţi pentru infracţiuni au fost trimişi în închisori pentru adulţi, unde erau ţinuţi în celule separate.
Guvernul a permis, în general, observatorilor independenţi pentru drepturile omului, vizitarea regulată a închisorilor. Ca regulă, observatorii sunt însoţiţi în timpul vizitelor de autorităţile închisorilor. Totuşi, în general, autorităţile penitenciarelor le-au permis observatorilor discuţii private cu deţinuţii, atunci când aceştia cereau acest lucru. Guvernul a cooperat cu Comitetul Internaţional al Crucii Roşii (CICR) şi a permis vizitarea deţinuţilor în conformitate cu practicile standard. În Transnistria, autorităţile au permis CICR să viziteze deţinuţii din grupul Ilaşcu odată pe an.
d. Arestul arbitrar sau detenţia arbitrară
Legea interzice arestul arbitrar şi detenţia arbitrară; cu toate acestea, în practică, autorităţile nu ţin cont de aceste interdicţii
La 30 august, poliţia a arestat nouă membri ai ONG-ului Hyde Park în timpul unei acţiuni de protest autorizate. Aceştia au fost deţinuţi fără mâncare sau apă timp de 40 ore în celule prost ventilate (vezi secţiunea 2.b.).
Rolul poliţiei şi al aparatului de securitate
Forţele naţionale de poliţie constituie forţele de ordine primare ale ţării. Forţele de poliţie sunt divizate în comisariate de poliţie regionale şi municipale, care se subordonează Ministerului Afacerilor Interne. Corupţia în rândul forţelor de poliţie a rămas a fi o problemă. În decursul primelor opt luni ale anului, autorităţile au intentat 135 procese penale împotriva angajaţilor ministerului,,105 dintre acestea pentru abuz în serviciu prin utilizarea violenţei şi torturii. Alţi 1,190 angajaţi ai ministerului s-au ales cu sancţiuni disciplinare.
Impunitatea a fost de asemenea o problemă. Procuratura Generală este responsabilă pentru investigarea acţiunilor poliţiei. Cu toate acestea, procuratura generală consideră că Ministerul Afacerilor Interne deseori a ignorat sau a examinat superficial încălcările raportate. O unitate a afacerilor interne, care raportează Ministerului Afacerilor Interne, a investigat incidente minore de corupţie.
Arestul şi detenţia
Conform legii, judecătorii emit mandate de arest în baza cazurilor prezentate de către procurori. Autorităţile trebuie să informeze cu promptitudine deţinuţii despre motivul arestării lor şi acuzaţiile aduse. Suspecţii pot fi ţinuţi fără acuzaţii timp de 72 ore. Legea le oferă persoanelor acuzate dreptul la o audiere în instanţa de judecată privind legalitatea arestului lor. Totuşi, aceste drepturi nu au fost întotdeauna respectate.
Odată ce persoanei reţinute i s-au adus acuzaţii, aceasta poate fi eliberată în baza garanţiei personale pentru perioada examinării cazului de către instanţa de judecată; în unele cazuri, pentru a aranja eliberarea, prietenii sau rudele puteau depune o garanţie în scris precum că acuzatul se va înfăţişa în şedinţele de judecată. Legea prevede un sistem de cauţiune, dar acesta a fost utilizat rar şi nu a funcţionat eficient. În general, autorităţile nu au eliberat înainte de judecată persoanele reţinute, acuzate de crime serioase.
La 26 septembrie, Centrul pentru Combaterea Crimelor Economice şi a Corupţiei, care este subordonat guvernului, l-au arestat pe Eduard Muşuc, un lider proeminent al partidului politic de opoziţie, sub acuzaţia de iregularităţi fiscale ce ţin de o tranzacţie imobilară, în timp ce acesta era director al Megadat.com, un operator de Internet de frunte. La 11 octombrie, o instanţă judiciară a stabilit o cauţiune în sumă fără precedent de $154,000 (două milioane lei). Muşuc nu a putut plăti cauţiunea şi a rămas în detenţie. La 14 noiembrie, o instanţă de judecată a redus suma cauţiunii, eliberându-l pe Muşuc pe durata procesului. La sfârşitul anului cazul nu era încă soluţionat.
Persoanele reţinute au dreptul la avocat pentru apărare; totuşi, uneori acest drept a fost limitat. În general, autorităţile nu le-au acordat persoanelor reţinute acces la un avocat până la 24 ore după reţinere. Poliţiştii adesea le spuneau persoanelor că acestea erau considerate martori în cazuri de judecată şi erau interogate în absenţa avocatului, apoi treceau la statutul de suspect. Deseori, persoanelor reţinute le erau înaintate acuzaţii în absenţa avocatului. Guvernul solicită asociaţiei baroului local de a pune un avocat la dispoziţia acuzaţilor care nu-şi pot permite acest lucru, dar guvernul nu a plătit taxele legale, iar acuzaţii adesea nu au beneficiat de consilierea adecvată (vezi secţiunea 1.e.). În general, persoanelor reţinute li s-a permis accesul la membrii familiei.
Spre deosebire de anul trecut, ONG-urile locale şi internaţionale nu au raportat arestări arbitrare ale romilor sau deţinerea acestora sub arest fără dreptul de a comunica cu rudele sau avocatul.
Au fost înregistrate câteva detenţii pe care unii observatori le-au considerat motivate politic, represive, întreprinse ca răspuns la critica adusă guvernării. La 7 septembrie, poliţia l-a arestat pe Genadie Braghiş, director de vânzări al companiei media independente Pro-TV, sub acuzaţia de luare de mită. Acesta a fost deţinut fără dreptul de a comunica cu rudele şi fără ace efectiv la consiliere juridică. Braghiş s-a întâlnit cu avocatul său doar în momentul arestării şi în timpul audierii în instanţa de judecată; de patru ori au fost refuzate întrevederile cu Braghiş din motive că nu erau încăperi libere sau orele de vizită s-au încheiat. Acesta a fost eliberat la 11 Septembrie; acuzaţiile au fost retrase la 17 septembrie din lipsă de dovezi, dar reînaintate la 7 octombrie. Oficialităţile PRO-TV au declarat că există o legătură între arest şi relatările crititce ale PRO-TV despre ministrul afacerilor interne (vezi secţiunea 2.a.). La sfârşitul anului, cazul a rămas sub investigaţie.
Conform relatărilor AI, în iulie 2005, poliţia a reţinut peste 30 bărbaţi şi băieţaşi romi, unii dintre ei cu vârsta de 12 ani, în timpul unei razii în oraşul Edineţ. Majoritatea dintre ei au fost deţinuţi timp de două zile, înainte ca o instanţă judecătorească locală să dispună eliberarea lor, majoritatea fiind eliberaţi fără a le fi înaintate acuzaţii. Ceilalţi au fost deţinuţi timp de câteva săptămâni, fără dreptul de a comunica cu rudele, fiind apoi eliberaţi fără a li se înainta acuzaţii.
În octombrie 2005, autorităţile locale l-au reţinut pe un timp scurt pe Mihail Formuzal, primarul localităţii Ciadâr-Lunga din regiunea autonomă Găgăuzia şi o figură majoră de opoziţie în Găgăuzia, sub acuzaţii de abuz în serviciu şi deturnare de fonduri. Lui Formuzal i s-a interzis să părăsească oraşul pe durata investigaţiei. Din spusele lui Formuzal, procuratura generală a intentat tocmai 18 dosare penale împotriva lui pentru a-l împiedica să candideze pentru funcţia de guvernator (Başkan) al Găgăuziei. Cu toate acestea, Formuzal a fost ales guvernator la 17 decembrie cu 56 procente de voturi (vezi secţiunea 3).
Procesul de judecată a directorului întreprinderii-furnizoare de apă din Chişinău, Constantin Becciev, care a început în anul 2003, a continuat în timpul anului fără noi rezultate. În 2003, Becciev a fost ţinut în detenţie provizorie timp de şase luni. În octombrie 2005, într-un caz separat depus de Becciev la CEDO, instanţa a constatat că acesta a fost ţinut în condiţii inumane şi degradante şi nu a avut parte de un proces echitabil. CEDO a stability de asemenea că Becciev trebuie să primească o compensaţie pentru prejudiciul moral şi cheltuielile de judecată.
Legea permite detenţia provizorie pentru o perioadă iniţială de 30 zile. Instanţele de judecată pot extinde detenţia provizorie până la 12 luni, pe bază individuală, în dependenţă de gravitatea crimei comise. Detenţiile de câteva luni au fost destul de frecvente; în cazuri rare, detenţia provizorie a fost extinsă pe câţiva ani. În timpul anului un total de 8,614 persoane au fost deţinute în închisori şi instituţii de detenţie. Dintre aceştia, 234 au fost minori, 440 au fost femei şi 1,917 au fost deţinuţi în aşteptarea procesului de judecată.
În Transnistria, autorităţile au continuat să hărţuiască şi să ţină în detenţie personae suspectate de criticism vizavi de regim.
La 17 şi 18 august, organul pentru securitate din Transnistria a arestat patru membri ai ONG-ului Dignitas, situat în Slobozia, sub acuzaţie de pretinsă implicare în explozia avută loc la 13 august într-un troleibuz din Tiraspol. Autorităţile au percheziţionat oficiul Dignitas fără a avea vreun mandat de arest sau de percheziţie. Toţi cei patru bărbaţi au fost eliberaţi la 22 august.
Amnistia
În mai 2005, autorităţile din Găgăuzia l-au amnistiat pe Ivan Burgudji, demnitar din regiunea autonomă găgăuză şi un naţionalist găgăuz bine-cunoscut. Acesta a fost condamnat în 2003 de instanţa tribunalului Chişinău la cinci ani de închisoare pentru abuz de putere şi huliganism în legătură cu activităţile sale politice de opoziţie. La 17 decembrie, poliţia din Moldova, acţionând fără a mandat, l-a arestat pe Burgudji în Ceadâr-Lunga după ce acesta a votat în alegerile guvernatorului din Găgăuzia. Poliţia nu a înaintat acuzaţii oficiale în perioada de detenţie a acestuia, iar la sfârşitul anului, Burgudji se afla în arestul poliţiei.
e. Refuzul în asigurarea unui proces public echitabil
Legea prevede un sistem judiciar independent, dar presiunea din partea demnitarilor de stat şi corupţia judecătorilor au rămas o problemă. Au continuat să parvină rapoarte credibile precum că procurorii şi judecătorii locali au cerut mită pentru reducerea acuzaţiei sau a sentinţelor, iar observatorii au declarat că instanţele de judecată uneori au fost influenţate politic. Factorii politici au jucat un rol mare în desemnarea repetată a judecătorilor.
Sistemul judiciar constă din instanţe inferioare, curţi de apel şi Curtea Supremă de Justiţie. O Curte Constituţională separată are autoritate exclusivă în cazurile ce ţin de constituţionalitatea proiectelor de legi şi a legilor finale, a decretelor şi altor acte guvernamentale. Curtea Constituţională a fost unica curte, considerată, în general, corectă şi obiectivă.
Procuratura generală este autonomă şi este responsabilă în faţa Parlamentului. Este responsabilă pentru supravegherea investigaţiilor penale, prezentând acuzaţiile în instanţa de judecată şi apărând normele legii şi libertăţile civile. Procurorii pot porni şi înceta anchete penale fără a prezenta cazul instanţei de judecată, dispunând de influenţă considerabilă în cadrul procesului judiciar.
Ţara dispune de un sistem de justiţie militară, ale cărui instanţe întâmpină de obicei aceleaşi probleme ca şi instanţele civile. Jurisdicţia instanţelor militare de judecată se extinde asupra infracţiunilor comise de către personalul militar activ şi asupra infracţiunilor comise de către personalul militar în rezervă sau la pensie, pe când acesta efectua serviciul militar activ. Instanţele militare de judecată pot de asemenea judeca civili pentru infracţiuni comise împotriva personalului militar, dacă reclamantul aduce acuzaţii la procuratura militară.
Procedurile judiciare
În timp ce acuzaţii în procese penale sunt presupuşi nevinovaţi, în practică, recomandarea procurorului a avut influenţă considerabilă şi a limitat prezumţia reală de nevinovăţie a acuzatului. Şedinţele de judecată au fost, în general, deschise publicului; cu toate acestea, din cauza insuficienţei de săli de judecată, multe cazuri au fost audiate în birourile judecătorilor. Informaţia despre şedinţele instanţei, cum ar fi orarul şi locul audierilor, verdictele, a fost rareori afişată public în modul stabilit de lege, ceea ce a limitat accesul public la audierile instanţei. Cazurile erau prezentate unui judecător sau unui complet de judecători, în dependenţă de complexitatea cazului. Acuzaţii au dreptul la avocat şi să asiste la activitatea instanţei, la confruntarea martorilor şi la prezentarea probelor. Legea solicită asociaţiei baroului local să acorde avocat acuzaţilor care nu-şi pot permite unul; cu toate acestea, deoarece guvernul nu a plătit taxele legale, deseori, acuzaţii nu au beneficiat de consilierea adecvată. Uneori procurorii au utilizat manevre birocratice pentru a limita accesul avocaţilor la clienţi. Avocaţii apărării au putut revizui probele prezentate împotriva clienţilor lor în timpul pregătirii dosarelor. Persoanele condamnate au dreptul de înainta apel într-o instanţă superioară.
Condamnarea la 17 ianuarie a fostului ministru al apărării Valeriu Pasat, pentru vânzarea ilegală a proprietăţii statului, a fost urmată de un proces civil desfăşurat cu uşile închise (vezi secţiunea 3). Observatorii au relatat faptul că procesul a ridicat întrebări referitor la corectitudinea şi independenţa sistemului judiciar.
Legea stipulează ca acuzatul să aibă un interpret dacă este necesar, atât în şedinţele de judecată cât şi la revizuirea documentelor cazului; totuşi, din cauza insuficienţei de resurse, persoanelor care au solicitat un interpret, deseori le-au fost amânate şedinţele în repetate rânduri. Dacă majoritatea participanţilor sunt de acord, şedinţele pot fi desfăşurate în limba rusă sau într-o altă limbă în afară de română.
Nu există un sistem de justiţie juvenilă, iar copiii acuzaţi de comiterea unor infracţiuni, au fost de obicei judecaţi de instanţe penale. Au fost judecători în fiecare regiune şi în Chişinău care se specializează pe cauze ce implică minori.
Deţinuţi politici
Nu au fost sesizări referitoare la deţinuţi politici.
Totuşi, în martie 2005, poliţia l-a arestat pe fostul ministru al apărării Valeriu Pasat sub acuzaţii de deturnare de milioane dolari în prejudiciul guvernului. Mulţi observatori au considerat arestul ca având un motiv politic. La 17 ianuarie, o instanţă de judecată l-a condamnat pe Pasat la 10 ani de închisoare în baza acuzaţiilor de deturnare de fonduri din averea statului. La 7 februarie, procuratura generală a deschis un al doilea caz, acuzându-l pe Pasat de tentativă de omor şi abuz de putere. Un al treilea dosar penal a fost iniţiat în luna septembrie sub acuzaţii de "contrabandă de arme" şi abuz de putere. La 16 octombrie, instanţa curţii de apel l-a achitat pe Pasat pe unele dintre acuzaţiile iniţiale şi i-a redus termenul de ispăşire a pedepsei de la zece la cinci ani. Acesta a rămas în închisoare; celelalte două dosare, la sfârşitul anului, au rămas pe rol (vezi secţiunea 3).
Autorităţile transnistrene au continuat să refuze în conformarea deciziei CEDO din iulie 2004 de a elibera doi membri ai grupului Ilaşcu condamnaţi în 1993 pentru uciderea a doi demnitari transnistreni; termenul de ispăşire a pedepsei a acestora expiră în luna iunie 2007.
Procedurile şi mijloacele judiciare civile
Legea prevede că cetăţenii pot cere în judecată compensarea prejudiciilor pentru încălcarea drepturilor omului. În baza Constituţiei, guvernul poartă răspundere în cazurile în care autorităţile încalcă drepturile unei persoane prin mijloace administrative; nu răspund în timp util la cererile de eliberare, sau comit erori dăunătoare în timpul anchetei penale. Cu toate acestea, hotărârile emise în astfel de cazuri prevăd sume mici, foarte rar depăşind $2,000 (26,000 lei) şi deseori nu sunt executate. Începând cu luna august, CEDO a emis 13 decizii care declară ţara vinovată de neexecutarea hotărârilor privind încălcările drepturilor omului. Aceste decizii fac parte din cele 44 decizii CEDO emise în ultimul deceniu împotriva ţării pentru încălcări ale drepturilor omului.
f. Amestecul arbitrar în viaţa privată, familie, domiciliu sau corespondenţă
Legea interzice astfel de acţiuni; cu toate acestea, guvernul nu a respectat aceste interdicţii în practică
O convingere împărtăşită pe larg ne vorbeşte despre faptul, că autorităţile, inclusiv Ministerul Afacerilor Interne, Procuratura Generală şi Serviciul de Securitate şi Informaţii au efectuat percheziţii şi interceptări telefonice ilegale. Judecătorii pot autoriza în mod legal interceptările telefonice numai dacă o anchetă penală este în desfăşurare; totuşi, în practică, sistemul judiciar nu a fost în stare să controleze organizaţiile de securitate şi poliţia sau să-i împiedice pe aceştia să recurgă ilegal la interceptări. Instanţele de judecată nu au exclus probele obţinute pe căi ilegale.
În decursul anului, câţiva politicieni din opoziţie au declarat că autorităţile de stat continuă să-i monitorizeze în mod ilegal.
Secţiunea 2 Respectarea libertăţilor civile, inclusiv:
a. Libertatea cuvântului şi a presei
Legea prevede libertatea cuvântului şi a presei; cu toate acestea, guvernul uneori a limitat aceste drepturi şi a intimidat ziariştii în vederea practicării de către aceştia a auto-cenzurii.
Criticarea guvernului în public este, în general permisă; totuşi, membri ai mijloacelor mass media şi ai ONG-urilor consideră că autorităţile încearcă să împiedice critica adusă de persoane cu influenţă.
Presa scrisă a exprimat o varietate de viziuni politice şi comentarii. Guvernul a deţinut o agenţie de ştiri; autorităţile locale şi municipale au subvenţionat circa 25 ziare. Partidele politice şi organizaţiile profesioniste au publicat de asemenea ziare, majoritatea dintre care aveau un tiraj mai mic de 15000. Guvernul nu a limitat publicaţiile străine, dar majoritatea dintre acestea nu au beneficiat de o circulaţie răspândită din cauza costurilor înalte. Ziarele ruseşti au fost disponibile; unele dintre acestea au publicat suplimente săptămânale speciale pentru ţară.
Spre deosebire de anii precedenţi, nu au fost sesizate cazuri de agresare a jurnaliştilor sau de aplicare a violenţei faţă de aceştia. Din relatările instituţiei guvernamentale Consiliul Coordonator al Audivizualului, în ţară au activat 44 posturi radio şi 194 posturi de televiziune şi operatori prin cablu. Majoritatea din ei redifuzează emisiuni din România, Rusia şi Ucraina, oferind doar un volum limitat de emisiuni locale. Guvernul a controlat un post radio şi unul TV (Teleradio Moldova – TRM) care au avut acoperire în marea majoritate a ţării. Unele autorităţi locale, inclusiv la Chişinău şi în Unitatea Teritorială Autonomă Găgăuzia, au condus posturi radio şi TV precum şi ziare. Ţara a recepţionat emisiuni radio şi TV din România, Ucraina şi Rusia. Un număr mare de operatori prin cablu au oferit o varietate de programe TV străine, inclusiv programe de ştiri, pentru un număr de circa 202,300 abonaţi.
Numărul de publicaţii care nu aparţin şi nu sunt conduse de guvern sau de partide politice a crescut puţin în decursul anului, dar multe au rămas în serviciul guvernului şi al mişcărilor politice şi au beneficiat de subsidii importante din partea acestora.
În iunie 2005, autorităţile au vândut două ziare deţinute de stat, Moldova Suverană şi Nezavisimaia Moldova. Vinderea acestora a fost una dintre condiţiile înaintate de către opoziţia parlamentară în schimbul susţinerii realegerii preşedintelui Voronin în aprilie. Cele două ziare şi-au continuat activitatea ca publicaţii independente dar şi-au păstrat poziţia ferm pro-guvernamentală.
Cadrul legislativ restrictiv pentru reflectarea în mass-media a campaniei alegerilor parlamentare din martie 2005 a făcut mai dificil pentru cetăţeni să obţină informaţie despre candidaţi. În luna februarie 2005, răspunzând îngrijorărilor internaţionale şi naţionale, Comisia Electorală Centrală (CEC) a revizuit regulamentul, mărind considerabil timpul de emisie pentru dezbateri pe posturile publice şi a permis emisiunilor de ştiri să reflecte campania. Totuşi, decizia CEC a apărut la mai puţin de două săptămâni înainte de alegeri.
Legea interzice guvernelor străine finanţarea sau susţinerea publicaţiilor moldoveneşti. În practică, totuşi, publicaţiile finanţate de guvernul român au beneficiat, în conformitate cu legea, de finanţare din partea unor „fundaţii” înfiinţate pentru acest scop. Guvernul nu a acţionat în judecată publicaţiile care au beneficiat de finanţare din partea altor state.
În octombrie 2005 Consiliul Coordonator al Audiovizualului (CCA) a suspendat licenţa Analytic Media Group (AMG) pentru redifuzarea postului rusesc de televiziune ORT cu acoperire în toată ţara, oferind-o Unei companii noi, Media Satellite, care, conform convingerilor împărtăşite pe larg, este în strânsă legătură cu persoane apropiate Preşedintelui Voronin. AMG a depus o cerere de acţionare în judecată împotriva CCA, declarând această acţiune ilegală în baza temeiului că aceasta deţine atât o licenţă valabilă pentru difuzarea pe o frecvenţă majoră, cât şi un contract de redifuziune exclusivă încheiat cu postul rusesc ORT. Cu toate acestea, în decembrie 2005, instanţa curţii de apel a emis o decizie în favoarea acţiunii CCA. Întretimp, CCA i-a acordat AMG o frecvenţă nouă dar mai slabă, pentru a-i permite continuarea radiodifuziunii. Observatorii străini în ţară şi-au exprimat îngrijorarea privind lipsa transparenţei şi independenţei CCA în acordarea licenţelor de radiodifuziune şi în alocarea frecvenţelor.
La 27 iulie, parlamentul a adoptat Codul Audiovizualului, care a combinat şi revizuit câteva legi privind mass media, în conformitate cu recomandările OSCE şi cele ale Consiliului Europei. Noul cod reglementează activitatea posturilor private de televiziune şi radio, companiei publice de radiodifuziune Teleradio Moldova (TRM), şi a CCA. Totuşi, criticii şi ONG-urile locale ce activează în domeniul mass media şi-au exprimat îngrijorarea că legea, care plasează toate posturile publice de televiziune şi radio în subordonarea TRM, va afecta independenţa mass media şi va înăbuşi mijloacele mass media independente şi contradictorii.
La 14 decembrie, Consiliul Municipal Chişinău a demis din funcţie directorii a doi radiodifuzori publici locali, Radio Antena-C şi Euro-TV Chişinău, şi a expus ambele posturi spre vânzare. Jurnaliştii ambelor posturi au protestat împotriva acestei acţiuni, iar partidele de opoziţie, ONG-urile, şi comunitatea internaţională şi-au exprimat îngrijorarea privind posibila intimidare a mass media independente. La 16 decembrie, radiodifuziunea postului Radio Antena-C pe frecvenţa FM a fost oprită brusc, fiind permisă doar radiodifuziunea prin reţeaua de cablu, conectată la casele de locuit.
Controversele au continuat şi în ce priveşte pretinsul control al Guvernului asupra TRM în ciuda eforturilor iniţiate în august 2004 de a transforma unitatea dată a mass-media într-o companie publică independentă. Angajaţii TRM susţineau că selectarea colaboratorilor pentru noua companie a manifestat un caracter tendenţios faţă de jurnaliştii care au criticat guvernul. Câţiva jurnalişti care fuseseră concediaţi au acţionat în judecată administraţia Teleradio Moldova. În unul dintre aceste cazuri, instanţa a susţinut legalitatea şi competenţa comisiei de angajare a Teleradio Moldova. Alte procese au rămas nefinisate la sfârşitul anului. Cel puţin nouă dintre ceilalţi jurnalişti concediaţi, inclusiv Larisa Manole, au apelat la CEDO, acuzând compania mass-media de cenzură. Cazul dat a rămas sub controlul special al CEDO.
Atât jurnaliştii presei scrise, cât şi cei ai audiovizualului au continuat să practice auto-cenzura din cauza utilizării de către stat şi demnitarii publici a legilor civile cu privire la defăimare şi calomnie precum şi a plângerilor din partea autorităţilor referitor la reflectarea în ştiri. Deşi jurnaliştii şi alţi colaboratori mass-media au continuat să primească amenzi pentru pretinsele calomnii conform codului civil, pe parcursul anului nu au nu au fost raportate noi cazuri de calomnii.
În iulie, ca urmare a recomandărilor din partea Consiliului Europei, Parlamentul a introdus amendamente la Codul Civil prin care se stabileşte limita amenzilor impuse pentru prejudiciul moral în caz de calomnie. Noua lege stabileşte criteriile pe care trebuie să le ia în considerare judecătorii, astfel precum impactul social al informaţiei cu privire la persoana căreia i-a fost adus prejudiciul şi gradul de suferinţă morală şi fizică, la determinarea sumei amenzii cuvenite în caz de calomnie.
La 12 iulie instanţa de judecată a obligat ziarul Moldavskie Vedomosty să achite o compensaţie de $2,000 (25,000 lei) în legătură cu prejudiciul moral în mărime de $50,000 (620,000 lei) în cazul procesului civil iniţiat de Şeful Companiei de stat Căile Ferate ale Moldovei. Publicaţia independentă de limbă rusă a atacat ordinal dat cu apel la CEDO. La sfârşitul anului cazul nu era soluţionat încă.
În 2004, ziarul săptămânal Timpul a pierdut procesul în care compania Daac-Hermes pretindea achitarea unui prejudiciu în mărime de $2 milioane (24.8 milioane lei) pentru publicarea unei informaţii calomnioase. Ca răspuns publicaţia s-a auto-lichidat din proprie iniţiativă şi s-a reînregistrat sub denumirea Timpul de Dimineaţă.
În Transnistria autorităţile au limitat libertatea cuvântului şi a presei. Punctele de vedere alternative erau înăbuşite de cenzura prezentă peste tot, cetăţenii fiind foarte atenţi în a pronunţa opinii alternative şi în a se angaja în dezbateri semnificative privind problemele cheie ce afectează regiunea. Era dificil de înregistrat, menţinut sau susţinut financiar un ziar, post de radio sau televiziune independent în regiunea separatistă. În noiembrie 2005, Ion Iovce, directorul unei şcoli cu predare în limba română din Transnistria, totodată un apărător activ al drepturilor omului şi un critic al administraţiei transnistrene, a primit apeluri telefonice ameninţătoare, pe care personal le atribuie criticilor regimului din Transnistria.
Ambele ziare majore din Transnistria Pridnestrovie şi Dnestrovskaya Pravda au fost controlate de către autorităţile separatiste. A existat un ziar săptămânal independent în Bender şi un altul în oraşul Râbniţa, situat la nordul Transnistriei. Ziarele de opoziţie precum Novaia Gazeta şi Chelovek i yevo Prava au circulaţie şi impact redus. Autorităţile separatiste au hărţuit ziarele independente atunci când acestea au criticat regimul transnistrean. Alte publicaţii din Transnistria nu au avut un tiraj mare şi au apărut numai săptămânal sau lunar; unele dintre acestea au criticat şi autorităţile locale. Majoritatea ziarelor moldoveneşti nu au circulat pe larg în Transnistria, chiar dacă au fost disponibile la Tiraspol.
Majoritatea posturilor de televiziune şi radio, precum şi presa scrisă au fost controlate de către autorităţile transnistrene, care au desfăşurat politici dictatoriale de mare anvergură privind politica editorială şi operaţiile financiare ale mass-media. Unele reţele de transmisie, precum postul de televiziune TSV şi postul de radio INTER-FM, erau controlate de cel mai mare monopolist transnistrean, Sherriff. Atunci când ocazional aceste posturi exprimau puncte de vedere alternative privind scopurile politice, politica lor editorială nu se deosebea, în general prea mult de cea a posturilor controlate de regimul separatist.
În iulie 2005, Sovietul Suprem al Transnistriei a modificat codul electoral pentru a interzice mijloacelor mass-media controlate de către autorităţile transnistrene să publice rezultatele sondajelor şi prognozele legate de alegeri.
Libertatea Internetului
Nu au existat restricţii din partea statului în ceea ce ţine de accesul la internet sau date privind monitorizarea de către autorităţi a poştei electronice sau a camerelor de chat. Indivizii se puteau exprima liber pe Internet, inclusiv prin poşta electronică. Conform datelor Agenţiei Naţionale de Reglementare Tehnică, 712 companii au fost autorizate să ofere servicii de tehnologii informaţionale la nivel de ţară. S-a estimat că aproximativ 11.5 procente din populaţia ţării, adică peste 394 de mii de persoane, utilizează Internetul.
În Transnistria Internetul nu este un lucru pe care prea mulţi şi-l pot permite, astfel că îl foloseşte şi are acces în reţeaua globală doar un mic segment al populaţiei iar prezenţa Internetului în regiune este destul de rară.
Libertatea academică şi evenimentele culturale
La 22 August Ministerul Culturii, a refuzat , pentru al treilea an consecutiv, să monteze bustul scriitorului român Liviu Rebreanu în centrul Chişinăului, motivând că acesta nu a primit certificatul de autenticitate necesar. Uniunea Scriitorilor, Academia de Ştiinţe şi numeroase ONG-uri au protestat împotriva refuzului din partea ministerului. La 30 august nouă membri ai ONG-ului Hyde Park au fost arestaţi şi ţinuţi în detenţie în timpul participării la acţiunea de protest împotriva refuzului din partea ministerului.
La 11 octombrie câteva sute de istorici, politicieni, profesori şi studenţi au protestat în capitală împotriva introducerii cursului de “Istorie Integrată”, introdus de către Ministerul Educaţiei în locul cursurilor de “Istorie a Românilor” şi ”Istorie Universală”. Organizatorii protestelor susţineau că manualele date conţin idei staliniste şi promovează xenofobia şi sentimente anti-româneşti. Ministerul a declarat că aceste manuale au fost realizate cu concursul unui mare număr de reprezentanţi ai comunităţii academice şi vor fi revizuite în viitor în caz dacă va fi necesar.
b. Libertatea de întrunire şi de asociere paşnică
Libertatea de întrunire
Legea prevede libertatea de întrunire; cu toate acestea, în practică, statul a limitat uneori acest drept. În câteva cazuri, cetăţenii au fost arestaţi în timpul protestelor paşnice, deţinuţi pentru mai multe ore, iar apoi eliberaţi fără a li se aduce acuzaţii.
La 28 aprilie, autorităţile de la Chişinău au refuzat, pentru al doilea an consecutiv, să acorde ONG-ului GenderDoc-M permisiunea de a organiza o demonstraţie paşnică în legătură cu activităţile celui de-al cincilea pride anual al gay-lor (vezi secţiunea 5).
La 30 august poliţia a arestat nouă membri ai ONG-ului Hyde Park, care luptă pentru libertatea de expresie, în timpul participării la o acţiune de protest autorizată, ţinându-i în detenţie timp de 40 de ore (vezi anexa 1.d) şi învinuindu-i de participare la acţiuni de protest nesancţionate şi de opunerea rezistenţei la arest. Ulterior, membrii ONG-ului au fost absolviţi de ambele acuzaţii. Totuşi, la 1 noiembrie Curtea Supremă a susţinut decizia autorităţilor municipale de a ignora autorizaţia emisă de instanţa de judecată.
La 22 noiembrie Procuratura sectorului Buiucani din Chişinău a solicitat doi membri ai Partidului Social-Democrat din Moldova (PSDM) pentru a-i chestiona în legătură cu participarea acestora la acţiunea de protest neautorizată şi cu ameninţarea ordinii constituţionale a statului.
La 15 noiembrie Curtea Supremă a declarat ilegal refuzul autorităţilor municipale de a autoriza AI de a desfăşura la 10 octombrie o acţiune de protest împotriva pedepsei cu moartea în faţa ambasadelor a două state străine.
Raportul final al Biroului pentru Instituţii Democratice şi Drepturile Omului al OSCE (BIDDO) privind alegerile parlamentare din martie 2005 atestă câteva cazuri când administraţiile locale nu au autorizat întrunirile electorale sau au împiedicat accesul la acestea.
Autorităţile transnistrene, de obicei, nu au permis întrunirile libere; cu aceste ocazii, când au permis totuşi desfăşurarea demonstraţiilor, adesea au hărţuit organizatori şi participanţii. Autorizaţiile de organizare a demonstraţiilor şi întrunirilor publice sunt oferite doar acelor organizaţii şi mişcări sociale ce manifestă loialitate faţă de autorităţi, cum ar fi grupul de tineret (Prorîv) pe care autorităţile îl consideră a fi o organizaţie patriotică.
Libertatea de asociere
Constituţia prevede libertatea de asociere şi stipulează că cetăţenii sunt liberi să formeze partide şi alte organizaţii sociale şi politice; totuşi, Constituţia interzice organizaţiile care sunt „implicate în combaterea pluralismului politic”, a „principiilor aplicării legii”, sau „suveranităţii şi independenţei sau a integrităţii teritoriale” ale ţării. Partidele mici care favorizează unificarea cu România au declarat că această prevedere a avut ca scop de a le împiedica activităţile politice, dar nici un grup nu a fost împiedicat să se formeze în conformitate cu această prevedere. În timp ce organizaţiile private, inclusiv partidele politice, au fost obligate să se înregistreze, cererile de înregistrare au fost aprobate în procedură de rutină.
Autorităţile din Transnistria au limitat libertatea de asociere prin intimidare şi urmărire pentru infracţiunile comise sau în baza unor acuzaţii inventate. În aprilie liderul transnistrean Igor Smirnov a emis un decret care interzice finanţarea externă a ONG-urilor. După critica adusă de comunitatea internaţională şi ONG-urile din Transnistria, Smirnov a modificat mai târziu decretul, interzicând finanţarea din exterior doar pentru ONG-urile „implicate direct în activităţi politice” (vezi secţiunea 4).
c. Libertatea de religie
Constituţia stipulează libertatea de religie iar statul, în general, a respectat acest drept în practică; cu toate acestea, legea include restricţii care inhibă activităţile unor grupuri religioase. Chiar dacă nu există o religie de stat, Biserica Ortodoxă Moldovenească a beneficiat de un tratament special din partea autorităţilor centrale. Spre exemplu, Mitropolitul Chişinăului şi întregii Moldove şi alte feţe bisericeşti de rang înalt ale Bisericii Ortodoxe au primit paşapoarte diplomatice.
În regiunea separatistă transnistreană autorităţile au continuat să refuze înregistrarea şi să hârţuiască un număr de grupuri religioase minoritare.
Legea stipulează ca grupurile religioase să se înregistreze la Serviciul de Stat pentru Culte (SSC). Grupurile religioase neînregistrate nu pot cumpăra pământuri sau obţine autorizaţii de construcţie a bisericilor sau lăcaşurilor de rugăciune. Grupurile religioase neînregistrate uneori duc ritualuri de slujire, însă cu riscul de a fi hârţuite.
La sfârşitul anului, SSC încă nu înregistrase Adevărata Biserică Ortodoxă a Moldovei, în pofida deciziei Curţii Supreme din 2002, pronunţată în favoarea bisericii. Biserica lui Isus Hristos al Sfinţilor din Ultima Zi (Mormonii), Patriarhia Ucraineană Ortodoxă din Kiev, Consiliul Spiritual Musulman Central din Moldova, precum şi diverse congregaţii Protestante au continuat să întâmpine obstacole birocratice în calea înregistrării.
Totodată, la 29 decembrie SSC, ca răspuns la decizia instanţei de judecată a înregistrat Biserica lui Isus Hristos al Sfinţilor din Ultima Zi (Mormonii), aici încheindu-se lupta judiciară de 6 ani pentru obţinerea recunoaşterii oficiale din partea autorităţilor. La 27 septembrie instanţa de judecată a obligat autorităţile să recunoască congregaţiile locale ale Mormonilor, numărul total al membrilor cărora este de aproximativ 250 de persoane.
În ce priveşte organizaţiile Musulmanilor, SSC a continuat să afirme că acestea nu au reuşit să prezinte actele necesare pentru înregistrare. Organizaţia spirituală a Musulmanilor a raportat despre continuarea hărţuirilor din partea poliţiei, care, apărea frecvent la biroul lor local în timpul rugăciunilor de vineri, verifica documentele participanţilor şi făcea poze. De exemplu la 19 mai poliţia a filmat participanţii la rugăciunile de vineri şi a încercat să înainteze acuzaţii ce ţin de încălcări de ordin administrativ. Instanţa de judecată a calificat acuzaţiile date drept nefondate. Poliţia a declarat că slujbele erau desfăşurate ilegal, deoarece organizaţia nu era înregistrată şi deoarece locul întrunirilor nu era folosit pentru caritate, conform statutului organizaţiei. Pe parcursul anului autorităţile nu au urmărit cele stipulate în scrisoarea din partea Ministerului Justiţiei din martie 2005, în care se cerea ca organizaţia să înceteze propagarea unui „cult neînregistrat”.
Nu au mai avut loc noi evenimente în cazul din 2004 privind construcţia suspendată a unei biserici baptiste în Căpriana, în pofida apelurilor organizaţiei baptiste atât către autorităţile raionale, cât şi la cele centrale.
Comunitatea Martorilor lui Iehova din Transnistria a primit la 13 mai un ordin din partea Procurorului General al oraşului Tiraspol de aduce actele grupului religios în conformitate cu prevederile legislaţiei. Comunitatea a răspuns cu o petiţie în care afirma că racordarea actelor nu era posibilă, deoarece SCC nu a răspuns la cererea acesteia de a elibera documentele necesare pentru ca respectiva comunitate să poată aplica pentru acreditare. Procurorul a respins petiţia, declarând că respectivul caz trebuie soluţionat în instanţa de judecată. La sfârşitul anului o decizie în acest sens încă nu a fost adoptată.
Misionarii străini pot intra în ţară cu viză turistică, pe o perioadă de 90 zile. Chiar dacă legea interzice „prozelitismul abuziv” – definit ca „încercare a de influenţa credinţa religioasă a unei persoane prin violenţă şi abuz de autoritate” – guvernul nu a întreprins acţiuni legale împotriva persoanelor sau organizaţiilor, pentru prozelitism.
Legea care prevede restituirea proprietăţii confiscate în timpul regimurilor fascist şi sovietic persoanelor represate politic sau exilate, a fost extinsă asupra comunităţilor religioase; totuşi reclamaţiile Bisericii Ortodoxe Moldoveneşti au fost favorizate în detrimentul celorlalte grupuri religioase, iar biserica şi-a redobândit aproape toată proprietatea. În cazurile în care proprietatea a fost distrusă, autorităţile au oferit compensaţii alternative. Litigiile de proprietate între ramura moldovenească şi cea basarabeană a Bisericii Ortodoxe nu au fost soluţionate; reprezentanţii Bisericii Ortodoxe Moldoveneşti au declarat că drepturile lor de proprietate continuau să fie încălcate iar o cerere de acţiune depusă la CEDO în 2005 împotriva ţării încă nu a fost soluţionată.
Potrivit reprezentanţilor comunităţii evreilor, autorităţile nu au restituit proprietăţile comunităţii evreieşti.
Abuzuri şi discriminare socială
Membrii organizaţiei Martorilor lui Iehova s-au plâns că diferite consilii municipale locale şi preoţi ortodocşi şi susţinători ai acestora i-au împiedicat să-şi practice liber religia. În luna aprilie autorităţile locale din satul Fârlădeni, acţionând la insistenţa comunităţii ortodoxe din localitate, a desfăcut contractul de arendă cu Martorii lui Iehova prin care aceştia închiriau o clădire publică pentru desfăşurarea întrunirilor. Martorii lui Iehova au declarat că s-au confruntat cu probleme similare în obţinerea şi menţinerea autorizaţiilor de construcţie a lăcaşurilor de cult în satele din toată ţara. Baptiştii au declarat şi ei că orăşenii din mai multe localităţi i-au agresat fizic sau verbal, fiind instigaţi de către preoţii ortodocşi locali.
Grupurile neortodoxe din Transnistria s-au plâns că, în general, nu li s-a permis să arendeze imobil şi că au fost adesea hărţuite în timpul slujbelor religioase
Comunitatea evreilor a înregistrat aproximativ 25000 membri, inclusiv 2 600 ce locuiesc în regiunea separatistă transnistreană. În mai 2005, şase pietre funerare au fost distruse în cimitirul evreiesc din Chişinău. Trei tineri, doi din Chişinău şi unul din Tiraspol, au fost arestaţi pentru vandalism; motivele lor nu erau clare, dar liderii comunităţii evreieşti au declarat că ei nu au considerat vandalismul drept act de anti-semitism. În luna noiembrie 2005 persoane neidentificate au distrus alte 25 de pietre funerare. Poliţia nu a reuşit să-i găsească pe rău-făcători, iar liderii comunităţii evreilor de asemenea n-au considerat acest vandalism un act de anti-semitism.
Potrivit datelor Stephen Roth Institute, majoritatea ideilor anti-Semite sunt răspândite în ţară prin Internet, utilizat pentru a difuza ideile ultra naţionaliste şi revizioniste.
Nu au avut loc progrese în investigarea unor acte anti-semite, care au avut loc la Tiraspol (Transnistria) în 2004, când persoane necunoscute au pângărit mai mult de 70 de pietre funerare în cimitirul evreiesc, iar mai târziu au încercat fără succes să dea foc sinagogii din Tiraspol. Autorităţile transnistrene au considerat că atacurile au fost întreprinse de aceleaşi persoane.
Pentru o relatare mai detaliată, vezi Raportul Internaţional cu privire la Libertatea de Religie pentru 2006.
d. Libertatea de circulaţie pe teritoriul ţării, de călătorie în străinătate, de emigrare şi repatriere
Legea stipulează aceste drepturi şi guvernul în general le-a respectat în practică. Autorităţile transnistrene uneori au limitat circulaţia spre şi dinspre regiunea separatistă.
Autorităţile transnistrene au aplicat o taxă de tranzit cetăţenilor moldoveni care au intersectat Transnistria şi deseori au oprit şi verificat automobilele care au trecut prin Transnistria. Autorităţile transnistrene le-au permis ţăranilor din satele raionului Dubăsari, controlate de autorităţile centrale ale Transnistriei, trecerea în zonele din afara Transnistriei în scopul comercializării produselor şi nu au mai blocat accesul ţăranilor la pământurile acestora.
Legea interzice exilul forţat, iar guvernul nu a făcut uz de acesta.
În general, cetăţenii au putut ieşi şi reveni în ţară liber; cu toate acestea, au existat câteva restricţii de emigrare. Persoanele care doresc să emigreze trebuie să-şi onoreze mai întâi toate obligaţiile patrimoniale faţă de alte persoane fizice sau juridice. Totuşi această reglementare nu a fost aplicată cu stricteţe în practică. Rudele apropiate care se află la întreţinerea unui potenţial emigrant pentru susţinere materială, trebuie să-şi dea acordul. Deşi, autorităţile centrale pot refuza permisiunea de emigrare dacă solicitantul a avut acces la secrete de stat, în ultimii ani astfel de cazuri nu au fost înregistrate.
Protecţia refugiaţilor
Legea stipulează acordarea de azil sau de statut de refugiat persoanelor, în conformitate cu Convenţia ONU din 1951 privind Statutul Refugiaţilor şi protocolul acesteia din 1967, iar guvernul a stabilit un sistem de protecţie a refugiaţilor. În practică, guvernul a acordat protecţie împotriva expulzării persoanelor într-o ţară unde s-au temut de persecuţii. Guvernul a acordat statut de refugiat şi azil.
Guvernul a mai acordat protecţie temporară persoanelor care nu se pot califica drept refugiaţi conform convenţiei din 1951 şi protocolului acesteia din 1967, protecţie care a fost acordată în decursul anului pentru şapte persoane. Cu toate că guvernul a cooperat cu Înaltul Comisariat ONU pentru Refugiaţi şi alte organizaţii umanitare, în susţinerea refugiaţilor şi a solicitanţilor de azil.
În cursul anului Guvernul a revizuit substanţial procedurile de eliberare rapidă a buletinelor de identitate şi a permiselor de călătorie pentru refugiaţi. Toţi refugiaţii din Cecenia au fost repatriaţi. Nu au fost raportate cazuri de tratament necorespunzător.
Secţiunea 3 Respectarea drepturilor politice: dreptul cetăţenilor la Schimbarea guvernului
Legea oferă cetăţenilor dreptul de a-şi schimba guvernul în mod paşnic, iar cetăţenii au exercitat acest drept în practică în majoritatea teritoriului ţării, prin intermediul unor alegeri periodice, în general libere şi corecte, desfăşurate în baza sufragiului universal, în pofida hărţuirii şi intimidării de către autorităţi a opoziţiei politice. Autorităţile din Transnistria au limitat dreptul cetăţenilor de a-şi schimba guvernul.
Constituţia stipulează forma parlamentară de guvernământ. Parlamentul, printr-un vot de trei cincimi alege preşedintele, care desemnează un prim-ministru, care la rândul lui numeşte cabinetul. Parlamentul trebuie să aprobe atât prim-ministrul, cât şi cabinetul.
Alegerile şi participarea politică
În martie 2005 cetăţenii au votat în cadrul alegerilor parlamentare pluripartidiste, care, din relatările observatorilor electorali ai Oficiului pentru Instituţii Democratice şi Drepturile Omului (ODIHR) şi OSCE au fost în general libere şi corecte şi s-au conformat majorităţii standardelor internaţionale pentru alegeri democratice. În timp ce alegerile au fost libere şi corecte, din relatările OSCE, condiţiile campaniei şi mediatizarea care a precedat alegerile nu au fost suficient de echitabile. ”Ca rezultat, alegerile nu au satisfăcut unele standarde„ de importanţă majoră pentru un proces electoral cu adevărat competitiv. Anumite prevederi legale restrictive şi implicarea autorităţilor, în special la nivel local, au împiedicat desfăşurarea campaniilor unor candidaţi, în special a celor din opoziţie. Mai mult, prevederile restrictive cu privire la mass-media din codul electoral nu au permis candidaţilor să se prezinte publicului în mod echitabil. Observatorii electorali au identificat şi alte deficienţe în ziua alegerilor cum ar fi listele de alegători incorecte şi incomplete şi votările în grup. Conform legii este nevoie de cel puţin cinci mii de membri pentru înregistrarea partidelor politice, o limită pe care Consiliul Europei o consideră „o barieră serioasă în menţinerea partidelor politice.”
În general, autorităţile au permis observatorilor internaţionali să monitorizeze alegerile, înregistrând un număr record de observatori naţionali şi internaţionali la alegeri. Câtorva persoane din Rusia şi CSI care pretindeau că sunt observatori le-a fost refuzată înregistrarea, aceştia fiind expulzaţi din ţară în timpul campaniei, pentru că au desfăşurat „activităţi ilegale” în ţară. Autorităţile i-au acuzat de organizarea unei campanii în favoarea unuia dintre candidaţi şi finanţarea ilegală a acestuia.
Guvernul a aplicat în mod legislaţia, inclusiv prin controale si audit fiscal a persoanelor fizice sau a agenţilor economici care au aparţinut sau au susţinut partidele din opoziţie. Au fost înregistrate sesizări că poliţia şi reprezentanţii Centrului pentru Combaterea Crimelor Economice şi Corupţiei au efectuat vizite la tipografiile care au oferit servicii partidelor de opoziţie în cadrul campaniei electorale şi au împiedicat companiile de transport să pună la dispoziţia partidelor politice autobuse pentru transportarea persoanelor la adunările alegătorilor.
Membrii Parlamentului au fost aleşi din listele electorale din toată ţara. Două partide şi un bloc au câştigat locuri în parlamentul format din 101 mandate parlamentare: Partidul Comunist a obţinut 56 mandate, Blocul tripartit Moldova Democrată (BMD) a câştigat 34 mandate, iar Partidul Popular Creştin Democrat - 11 mandate. În aprilie 2005 - Vladimir Voronin - liderul Partidului Comunist a fost ales de către noul parlament în calitate de preşedinte al ţării pentru al doilea mandat.
Alegerile pentru funcţia de primar care au avut loc în iulie 2005 în câteva oraşe, inclusiv Chişinău, au fost în general libere şi corecte, observându-se un acces mai mare al mass-media şi mai puţină implicare din partea guvernului decât în cadrul alegerilor din 2003. Alegerile din Chişinău au eşuat de patru ori deoarece prezenţa alegătorilor la vot nu a atins necesarul de o treime din alegătorii înregistraţi. Următoarele alegeri locale naţionale au fost planificate pentru anul 2007.
Minoritatea turca de religie creştina, găgăuzii, s-au bucurat de autonomie locala în partea de sud a ţării. Potrivit OSCE şi Consiliului Europei, cele două runde ale alegerilor pentru funcţia de Guvernator (Başkan) al Găgăuziei din 3 şi 17 decembrie 2003 s-au desfăşurat, în general, în linişte şi ordine şi au respectat majoritatea standardelor internaţionale. Candidatul de opoziţie Mikhail Formuzal a fost ales conducător pentru un termen de patru ani.
Autorităţile transnistrene au restricţionat dreptul cetăţenilor de a-şi schimba guvernul şi au intervenit în capacitatea locuitorilor de a participa la alegeri.
La 17, septembrie autorităţile din Transnistria au desfăşurat un referendum, cu privire la independenţa regiunii şi viitoarea anexare a acesteia la Rusia. Cu toate că autorităţile separatiste afirmau că marea majoritate a alegătorilor au susţinut propunerea înaintată la referendum, acesta din urmă nu a fost monitorizat de către observatori independenţi. Autorităţile au împiedicat libera exprimare a punctelor de vedere alternative şi a fost suspectată de falsificarea rezultatelor finale.
La 10 decembrie, alegerile “prezidenţiale” din Transnistria a lăsat puterea în mâinile lui Igor Smirnov. Şeful comisiei electorale separatiste a declarat că Smirnov a obţinut 82.4 procente din voturi. Totuşi, alegerile au fost marcate de o serie de probleme. Accesul la informaţie a fost foarte limitat, iar autorităţile, în genere, au înăbuşit punctele de vedere alternative ale celorlalţi trei candidaţi din competiţia electorală. Ca şi alegerile precedente, scrutinul din 10 decembrie nu a fost monitorizat de observatori recunoscuţi la nivel internaţional şi rezultatele lui nu pot fi verificate în mod independent.
În decembrie 2005 autorităţile de asemenea au intervenit în capacitatea cetăţenilor de a-şi exprima voinţa în cadrul alegerilor pentru Sovietul Suprem al regiunii. Acest scrutin nu a fost monitorizat de observatori recunoscuţi internaţional şi nu a fost considerat a fi nici liber, nici echitabil.
Government Corruption and Transparency
După cum arată numeroase sondaje de opinie publică şi după cum o confirmă rapoartele ONG-urilor, corupţia a fost considerată un fenomen de amploare atât în cadrul guvernului, cât şi al societăţii. ONG-ul Transparency International din nou a relatat că fenomenul corupţiei rămâne a fi o problemă gravă în ţară. Deşi Guvernul a conştientizat că, corupţia este o problemă şi a creat organe de drept şi unităţi judiciare speciale care să combată corupţia, unii critici au acuzat guvernul de faptul că a folosit aceste unităţi pentru a persecuta oponenţii politici
Pe parcursul anului ţara a fost notată cu 3.2 pe scala de 10 puncte al TI al indicatorului complex care indică nivelul la care corupţia este prezentă în rândul politicienilor şi al autorităţilor publice din ţară. Scorul acumulat în acenst sens în ţară în 2005 a fost de 2.9 din 10, unde 10 indică cel mai scăzut nivel al corupţiei.
În cursul anului Curtea Supremă de Justiţie l-a găsit pe fostul Vice-ministru al Muncii şi Protecţiei Sociale Valeriu Mostovoi vinovat de corupţie şi i-a interzis să ocupe orice post public pe o perioadă de cinci ani. El a fost arestat în aprilie 2005, de către Centrul pentru Combatere a Crimelor Economice şi Corupţiei pe motiv de luare de mită.
În luna martie poliţia l-a arestat pe fostul ministru al apărării Valeriu Pasat, acesta fiind acuzat de vânzarea ilegală a 21 avioane MIG-29 unui guvern străin în 1997. Mulţi observatori au considerat arestul ca având un motiv politic, din cauza asocierii lui Pasat cu membrii conducerii anterioare şi susţinerii deschise a blocului de opoziţie Blocul Moldova Democrată în timpul campaniei electorale din luna martie 2007. În martie 2005 Valeriu Pasat a fost condamnat la 10 ani de închisoare Perioada de detenţie a fost redusă la cinci ani la 16 octombrie a aceluiaşi an. Pe data de 19 decembrie 2005 instanţa de judecată a respins cererea de amnistiere a lui Pasat către Curtea Supremă; cazul nu era soluţionat nici la sfârşitul anului.
Situaţia nu a evoluat şi Centrul pentru Combaterea Crimelor Economice şi Corupţiei şi-a continuat investigaţiile privind declaraţiile de luare de mită şi corupţie ale liderului partidului de opoziţie Alianţa Moldova Noastră - Serafim Urecheanu şi ale altor trei membri ai parlamentului (MP) (doi dintre care făceau parte din fracţiunea parlamentară a lui Urecheanu). Membrii AMN au acuzat autorităţile de hărţuire politică. În octombrie 2005, la cererea Procuraturii Generale, parlamentul a votat pentru ridicarea imunităţii parlamentare a celor trei pentru a le permite autorităţilor să îi acuze pe Urecheanu şi pe ceilalţi doi colegi ai acestuia.
În octombrie 2005 autorităţile l-au eliberat pe Fostul secretar al Consiliului Orăşenesc Chişinău, Vladimir Şarban, care s-a aflat în detenţie, fiind acuzat de corupţie din momentul în care a fost arestat, la finele anului 2004, a fost eliberat, după ce CEDO a hotărât că motivele guvernului de a prelungi detenţia sa nu erau nici relevante nici suficiente. La finele anului, investigaţiile criminologice ale cazurilor tuturor funcţionarilor au fost continuate de arestele altor oficiali de la Chişinău, arestaţi ca rezultat al eforturilor comune ale Centrului pentru Combaterea Crimelor Economice şi Corupţiei şi a Procuraturii Generale. Legislaţia prevede accesul liber la informaţia oficială; totuşi, în general autorităţile au refuzat accesul la informaţia publică şi a ignorat cererile din partea mas-media independente. De exemplu săptămânal de investigaţie Ziarul de Gardă nu a primit un răspuns detaliat la cererea sa depusă în luna iunie 2005 la preşedinţie, solicitând o copie a unui contract pe care preşedinţia l-a semnat cu o companie privată. În 2004 ziarul Timpul a înaintat o plângere împotriva parlamentului pentru faptul că li s-a refuzat să li se asigure accesul la stenogramele şedinţelor acestuia. Deşi Curtea Supremă a clasat cazul, parlamentul şi-a modificat ulterior regulamentul intern şi acum publică stenogramele de le şedinţele sale şi le afişează pe site-ul Parlamentului.
Ştirile din Washington (în engleză)
Rapoartele Guvernului SUA despre Moldova